Un cumul de emoţii exploatate inteligent - Babel

Babel este ultimul episod al trilogiei despre moarte imaginată de regizorul Alejandro Gonzales Inarritu împreună cu scenaristul Guillermo Arriaga şi poate cel mai desăvârşit proiect realizat de acest duo valoros. Alături de Wong Kar Wai, Christopher Nolan şi Fernando Meirelles, Inarritu este una din cele mai interesante apariţii din cinematografia contemporană a ultimilor ani, din toate punctele de vedere. Are viziune, imagine de ansamblu, rafinament şi o măiestrie greu de egalat în sublinierea detaliilor.

O analiză amănunţită a filmului Babel nu poate ignora precedentele lungmetraje ale lui Inarritu - Amores perros, premiat la Cannes în 2000 şi 21 Grams, nominalizat la Oscar în 2004. Îmbucurător este faptul că Babel marchează o împlinire şi o maturizare a manierei regizorale lui Inarritu. Pelicula musteşte de vitalitate, forţă, şi deşi suntem martorii unei tragedii cu conexiuni multiple, există un echilibru fragil între extremele care ni se înfăţişează. În Babel se denunţă o prăpastie gravă şi profundă la nivelul comunicării dintre oameni, dar nu se emit judecăţi sau rechizitorii definitive. Trimiteri la efectele globalizării, la problemele emigrării, la pericolul provocat de comerţul armelor sunt incluse în scenariu, dar nu într-un mod care să dea senzaţia unui manifest apocaliptic. Ni se sugerează discret, aproape subliminal că nu suntem condamnaţi definitiv la înstrăinare, chiar dacă facem atât de des greşeli şi părem tot mai rupţi unii de ceilalţi.

Scenariul din Babel este un colaj format din patru poveşti, la prima vedere fără vreo legătură între ele, puse în scenă în colţuri opuse ale lumii, în care descoperim civilizaţii alcătuite cu totul altfel. Riscul alunecării într-o capcană a clişeelor, a discriminării pozitive sau optarea pentru o accentuare gratuită a unui mesaj politic era eminent. Babel nu are furia, vehemenţa lui Spike Lee din The 25^th Hour sau cea tipică filmelor lui Michael Moore. Cu graţie şi siguranţă, Inarritu a ocolit aceste "tentaţii" şi a împrumutat intuiţia unui fin psiholog pe care a amestecat-o cu abordarea unui antropolog competent pentru a capta lucrurile esenţiale. În felul acesta, suntem purtaţi de la o scenă cu marocani la una cu americani, iar o piruetă invizibilă ne aduce într-un sat mexican pentru ca în final să poposim printre japonezi. Fără îngroşări gratuite, dimpotrivă, totul pare extrem de real, e ca o călătorie miraculoasă ce surprinde natura umană din unghiuri complementare şi o celebrează.

Din punct de vedere vizual explozia culorilor, simţul cromatic desăvârşit al lui Inarritu, ne aminteşte de The Constant Gardener doar că atinge un nivel mult mai evoluat, aproape manierist. Felul în care razele soarelui desenează conturul corpurilor umane în praful ce pluteşte în aer, conferă o aură nunţii simple, aparent banale, lipsită de bun gust sau strălucire din Mexic. Petrecerea este impregnată de o bucurie şi o poftă de viaţă molipsitoare, extrem de emoţionantă şi are ceva din atmosfera unor producţii ce poartă semnătura lui Kusturica. Inarritu ştie să exploateze lumina şi umbrele, semitonurile, o întreagă paletă de nuanţe ca pe nişte personaje de sine stătătoare, cu intuiţia specifică unui fotograf genial. Ele reprezintă ingredientele decisive de inducere a unor stări diverse. E adevărat, acelaşi lucru l-am remarcat în Million Dollar Baby, filmul care i-a rotunjit lui Clint Eastwood colecţia de statuete Oscar şi în producţiile recente ce poartă semnătura lui Steven Soderbergh, dar e vorba doar de o tehnică comună.

Trist este că personajele reuşesc să dărâme pereţii interpuşi în calea unei comunicări fireşti, funcţionale, doar în situaţii limită, care declanşează crize extrem de puternice sau care pot fi catalogate ca fiind la limita decenţei, umilitoare chiar. Sunt imagini în Babel care ni se întipăresc în memorie cu pregnanţă-decapitarea găinii, apariţia nud a adolescentei surdo-mute Chieko, felul rece şi dispreţuitor în care Susan (Cate Blanchett) aruncă cuburile de gheaţă socotite fără preţ, masa înfulecată în grabă cu mâinile de membrii familiei marocane, momentul în care Susan îşi face nevoile ajutată de soţul ei, Richard (Brad Pitt), pe care după cîteva secunde îl sărută prelung. Sunt instantanee şocante, primare, lipsite de pudibonderie, fruste care anunţă o acumulare de frustrări sau o nevoie uriaşă de acceptare sau iubire. Se poate detecta o uşoară influenţă venită din direcţia lui Pedro Almodovar, făcând abstracţie de excentricitatea şi frivolitatea ce îl caracterizează uneori.

Puşca oferită ca dar şi glonţul tras de copii în joacă, în timp ce păzeau turma de capre, pe un deal din Maroc va răsturna destine, dar va şi vindeca răni sufleteşti. Sigur, fiecare greşeală se plăteşte. Iresponsabilitatea bonei Amalia (Adriana Barraza) va fi taxată, mai ales că ar fi putut evita de cel puţin două ori calvarul în care îi implică pe copiii de care avea grijă. Incredibilă este reacţia grupului de turişti americani - lipsa lor de solidaritate, paranoia, spiritul de turmă, indiferenţa şi egoismul lor. Pe de altă parte, oamenii simplii care îi ajută pe Richard şi Susan au o nobleţe ce contrastează puternic cu existenţa sărăcăcioasă pe care o duc. Nu vor bani pentru ajutorul dat, aşa cum poate ne-am fi aşteptat. În schimb birocraţia şi obsesia unui scenariu terorist complică şi amână nepermis de mult salvarea vieţii lui Susan de către autorităţi.

În Babel suntem bombardaţi cu emoţii veritabile, devastatoare şi toate simţurile ne sunt solicitate. Muzica este aleasă perfect, iar tăcerea are propriul ei rol în film, mai ales atunci când în centrul atenţiei este adolescenta surdo-mută Chieko, înghesuită într-o discotecă. Durerea şi disperarea tinerei din Japonia se îngemănează într-un fel cu intensitatea dramei trăită de Penelope Cruz în Non ti muovere, deşi situaţiile nu au nimic în comun. Furia adunată în Susan dispare la sfârşit şi bănuim că pentru ea această aventură echivalează cu un nou început şi o rezolvare a crizei conjugale.

Împrumutând un format utilizat în Magnolia, Memento sau Crash şi în Babel avem o suprapunere temporală şi un lanţ complicat al întâmplărilor provocate de un gest anume. Nimic nu s-ar fi întâmplat fără această puşcă. Desfăşurarea acţiunii poate să pară lentă pentru un ochi care nu are obişnuinţa vizionării unui film clasic sau tipic european, dar o doză de mister este păstrată până la final.

Scena discuţiei la telefon dintre Richard şi copiii lui de la începutul filmului se repetă la sfârşit din perspectiva lui, cu un impact puternic asupra privitorului. Felul în care Brad Pitt l-a portretizat pe Richard este, cu siguranţă, una din cele mai reuşite interpretări a actorului, alături de cea din Snatch sau Fight Club. Mergând pe aceeaşi linie, prestaţiile convingătoare oferite de Cate Blanchett, Gabriel Garcia Bernal sau Adriana Barraza nu sunt cu nimic mai prejos şi susţin un film complet din toate punctele de vedere.