Când am auzit că acest Anul Nou... o include, împreună cu alte câteva pe același calapod (că tot vorbim despre Primul Cizmar al Țării)... mărturisesc că m-am temut puțin. Deși avusesem experiența colaborării cu Alexandru Tatos, la excepționalul Secvențe, mă gândeam că aceasta ar putea fi imposibil de repetat la aceleași standarde valorice; mai mult, m-am temut de riscul pe care-l presupune, "lungirea sosului când îi adaugi apă", cum se spune. Slavă Cerului că m-am înșelat. Cu un simț remarcabil al narațiunii filmice, dl. Mureșanu nu doar că adună alte componente epice consonante, dar le și împletește organic în tra(u)ma generală. Totul se petrece într-o singură zi: momentul când spaimele și exasperarea ajunseseră la apogeu, pe cam toate palierele sociale, De aici încolo, singura evoluție nu putea fi decât ocluzia / griparea generală a sistemului și, mai departe, sfârșitul. Pe care îl doream toți, cu atâta ardoare, încât Lumina nu mai venea de la Răsărit, ci de la Apus, din eroica - dar îndepărtata și izolata - Timișoară: într-o lume întoarsă cu susul în jos, propagandiști, securiști și alți casapi de temut ai Regimului ajunseseră să fie ei înșiși afectați, chiar terorizați de lumea pe care o serveau și o păzeau. Consider că principalul merit al dramaturgiei constă în această percepție și redare a crizei generale profunde și fără altă ieșire, în afara dezintegrării ce avea să înceapă de a doua zi. Prinși în mecanismele stupide, opresive și represive ale Regimului Ceaușescu, toți au fie a se teme, fie a se rușina. Personajul principal (și, totodată numitorul comun al filmului) este FRICA. Frica stupidă, groaznică și consolidată de absurd, căreia nu-i mai întrevedeai sfârșitul, atunci când imbecilitatea, răutatea și lașitatea servilă asigurau platoșa și fundamentul Regimului. Când era nevoie doar de o scânteie (dar nu Scînteia aia...), fiecare așteptând, "politicos", ca ea să vină de la alții.
Într-o atmosferă sufocantă (al doilea mare merit al filmului), de așteptare a lui Godot, lucrurile se rostogolesc automat, inconsecvent și imprevizibil. Când Televiziunea-cetate-asediată-pe-dinăuntru e obligată să facă imposibilul spre a mistifica orice fleac; când securistul ajunge să tremure că poate fi el însuși vânat; când demolările demente îl scot din discuție până și pe Dumnezeu din ceruri ("El n-a putut să-și scape Casa lui... cum să o salveze pe a mea?"); când dorința sublimată de a-l vedea mort pe Ăla ajunge un dar cerut lui Moș Gerilă; și când fuga peste frontieră a unor disperați eșuează în violența Armatei care își "apără țara" nu împotriva vreunui dușman extern ci contra propriului popor disperat... Există, bântuie, colcăie o ne-stare... sau, poate totuși, o stare de așteptare febrilă, la care contribuie și frica, și dezgustul, și rușinea tuturor. Atunci când celebrul miting din 21 decembrie pare a se fi spart, izbăvitor, de la niște pocnitori de copii, înțelegi cât de șubredă era hărăbaia și cât de puțin i-a trebuit ca să se aleagă praful - măcar în plan oficial, instituțional. Căci, mai departe... Să nu ne amăgim. Vom număra câți spectatori va aduna în cinematografe acest adevărat eveniment cinematografic, copleșitor și, totodată amuzant (totul e bine când se termină cu bine) a cărui premieră absolută a avut loc în cadrul Festivalului de la Veneția (unde a primit premiul pentru cel mai bun film al secțiunii Orizzonti), după avanpremiera de la TIFF Timișoara 2024 (7 septembrie 2024).
Dincolo de calitățile enunțate până acum, o remarcă se cuvine și modului în care echipa de actori (Adrian Văncică, Iulian Postelnicu, Mihai Călin, Nicoleta Hâncu, Andrei Miercure, Manuela Hărăbor, Ioana Flora și Ada Galeș) dă viață acestei teribile tragicomedii. Cu o mențiune specială pentru interpretarea de mare sobrietate și expresivitate a Emiliei Dobrin.
Marea calitate a demersului filmic asumat de Bogdan Mureșanu este că se adresează unui public de ținută morală și intelectuală - cel care gândește critic și este interesat de adevăr, punând (în cazul de față) preț pe resorturile profunde care au declanșat istoria din 1989. I se oferă, pentru asta, patru istorioare autentice, apte să-l intereseze, să-l pună pe gânduri, să-i releve complexitatea unor situații, dincolo de anecdotica lor inițială. Pentru toți cei care au trăit matur și lucid momentul reprezentat de sfârșitul lui decembrie 1989, ceea ce descoperă pe ecran poate însemna nu doar încă o mărturile, ci chiar un veritabil catharsys.
Venind (cronologic) după Vulpe vânător (Stere Gulea, 1993) și Libertate (Tudor Giurgiu, 2023), Anul Nou care n-a fost constituie o pagină de mare autenticitate și valoare în adevărata cultură românească și se urmăreșe cu sufletul la gură, chiar dacă știm că totul s-a sfârșit... așa cum s-a sfârșit. Dar, naiba să-l ia pe Karl Marx, adevărul e că trebuie să ne despărțim de trecut, dacă nu râzând cu gura până la urechi, atunci măcar răsuflând ușurați. Și recunoscând meritele celor care ne ajută să îndeplinim această sarcină, deloc ușoară.