Anul Nou care n-a fost a bifat 4 premii la Mostra internazionale d'arte cinematografica (aka Festivalul de Film de la Veneția) 2024: premiul pentru cel mai bun film al secțiunii Orizzonti (a doua ca semnificație, după Compeția oficială, câștigată în acest an de The Room Next Door al lui Pedro Almodóvar), premiul Federației Internaționale a Criticilor de Film (FIPRESCI) pentru cel mai bun film al Orizzonti și al secțiunilor paralele, mențiunea specială pentru imagine în cadrul premiilor dedicate autorilor sub 40 de ani (Premio Autrici under 40 Valentina Pedicini), acordată Borókăi Biró, și distincția Bisato d'oro, decernată de criticii independenți, pentru cel mai bun scenariu, acordată lui Bogdan Mureșanu (scenariile a trei scurtmetraje ale lui Bogdan Mureșanu, printre care și Cadoul de Crăciun se pot citi pe LiterNet aici). Pelicula lui Mureșanu reprezintă, probabil, cel mai important succes al cinematografiei românești la Veneția de la Hotel de Lux încoace, film pentru care Dan Pița a primit, în 1992, Leul de argint pentru cea mai bună regie.
***
Când Nicoleta Hâncu, excelenta interpretă a actriței Florina din Anul Nou care n-a fost al lui Bogdan Mureșanu, se apleacă peste pervazul ferestrei larg deschise și urlă spre noaptea cea neagră (în cheia ficțiunii, e noaptea dintre 20 și 21 decembrie 1989) "Băăăăăăăi, oamenilor!", în timp ce din boxe se aude antologica melodie a lui Aurelian Andreescu, gândul fuge spre Victor Rebengiuc și al său primar din Balanța lui Lucian Pintilie și Ion Băieșu, cel care, într-o ipostază similară (noapte, final de ani 1980, beție), se adresa omenirii cu nemuritorul "Băăăăăăăi, enoriașilor!".
Când muncitorul Gelu (un Adrian Văncică mai bun ca niciodată) și fiul său (interpretat de Luca Toma) se întâlnesc pe stradă cu pensionarul jucat de Mircea Andreescu și acesta îi oferă puștiului o portocală, același gând zboară la A fost sau n-a fost? al lui Corneliu Porumboiu, peliculă în care dl Andreescu face un rol copleșitor în chip de Nea Pișcoci & Moș Gerilă. Tot de acolo, de la bijuteria vasluiană, se revendică și pocnitorile pe care, în filmul lui Mureșanu, Gelu le confiscă de la câțiva copii (pentru a le folosi la momentul oportun) cu un gest și într-un cadru cvasi-identice cu cele în care sunt de văzut același Mircea Andreescu și alți copii în filmul lui Porumboiu.
Când puștiul lui Gelu îl roagă, epistolar, pe Moș Gerilă să moară Nea Nicu drept cadou de Crăciun pentru tatăl său, conexiunea cu puștiul Lalalilu (jucat de Matei Dima) din Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii al lui Cătălin Mitulescu, cel care plănuia uciderea aceluiași personaj istoric, drept cadou pentru sora lui și pentru toți adulții din jur, se face mintenaș. Și așa mai departe, citări, referințe, aluzii, legături mai mult sau mai puțin evidente se pot trasa între debutul în lungmetraj al lui Bogdan Mureșanu (50 de ani) și titluri din cinematografia locală.
***
20 și 21 decembrie 1989. De la discursul televizat al lui Ceaușescu, la discursul din piața Comitetului Central al lui Ceaușescu. Aproximativ. În fapt, când Ceaușescu vorbea la TVR, acțiunea filmului lui Mureșanu își consumase deja cam o treime din derulare.
O seamă de povești ficționale care se întâmplă în Bucureștiul acelor ore. Patru povești principale, multiple alte fire narative secundare, câteva zeci de personaje. O distribuție spectaculoasă, un mozaic de caractere. O seamă de legende urbane adaptate (da, Amintiri din Epoca de Aur al lui Cristian Mungiu e de adăugat listei de referințe de mai sus), o aglomerare formidabilă de destine, decizii, emoții, acțiuni, inacțiuni, înghesuite în acele ore-balama, când, în istoria reală, Timișoara se declarase și era oraș-liber, Bucureștiul se afla în adormire și soarta ambelor orașe, ca și a restului țării, se juca mai abitir decât cel mai mare joc de poker filmat vreodată.
Paranteză. Dacă ni se pare că s-au făcut prea mult filme despre revoluție și despre zilele premergătoare izbucnirii sale, e corect: ni se pare. De fapt, titlurile respective se numără pe degetele de la o mână. Iar opere artistice scrise (fie ele scenarii de film, piese de teatru sau proze de orice fel) despre oamenii care au ieșit în stradă, fie integral ficționalizate, fie pornind de la cazuri reale, aproape că nu există. Deloc. Paranteză închisă.
Pe bază de montaj când alert, când super-alert (Vanja Kovacevic și Mircea Lăcătuș) și de prim-plan-uri strânse & secvențe plan - contra-plan cu iz claustrofob (directori de imagine: Boróka Biró și Tudor Platon), filmul lui Mureșanu naște o atmosferă profund tensionată, neliniștită, confuză, ce-și pune amprenta, în chip credibil, asupra stării de spirit și acțiunilor oamenilor. Cu sabia numită Timișoara liberă deasupra capetelor lor încă plecate, bucureștenii acelor zile (și acestui film) știau și simțeau că totul stătea atunci, în acele ore, în mâinile lor. Marea calitate a Anului Nou care n-a fost este că reușește să proiecteze pe ecran acea stare de fapt teribilă conform căreia ei toți voiau același lucru (chiar și profitorii regimului) și fiecare aștepta de la celălalt scânteia declanșatoare.
Foarte ingenioasă ideea altoirii pe una dintre ipotezele încă vehiculate de istorici privind elementul-declanșator al ruperii temporare a mitingului ceaușist din 21 a ficțiunii care îl are în prim-plan pe Gelu al lui Adrian Văncică. O soluție Tarantino-style, doar că, la Mureșanu, istoria nu e răsucită, ca în Inglourious Basterds, ci doar discret augmentată la nivelul cauzalității. Paradoxal, tocmai acest artificiu literaro-cinematografic cu iz de ucronie permite încheierea filmului cu un grande finale în care, dintr-o dată, anonimii cumplit de speriați și derutați ai ficțiunii de până atunci devin, dintr-o dată, niște mari eroi pe marele ecran. La fel cum, în realitatea istorică, sute, mii, zeci de mii, sute de mii de bucureșteni (de găsit pe străzi după mitingul din 21 și înainte de decolarea elicopterului de pe 22) au ales, atunci, în acele ore de totul sau nimic, să nu lase Timișoara singură și România în beznă deplină. E strict problema noastră, a celor de azi și de acum, faptul că, de la adăpostul vieților pe care le trăim în 2024, ni se pare siropos, infantil, inexact să îi numim pe cei de atunci eroi.
***
Un debut rămâne un debut chiar și la 50 de ani (pe care Bogdan Mureșanu i-a împlinit în august 2024). Prea multele povești din Anul Nou care n-a fost și prea larga defilare de personaje nu îngăduie aprofundarea unora dintre situații și, în același timp, creează senzația că asistăm la un fel de defilare de teme și situații. În același timp, același scenariu prea încărcat conține, ascunse la vedere, mici dovezi de virtuozitate literară care, în conjuncție cu actoria de calitate, produc scene memorabile.
E cazul, de pildă, al motivului nedeclarat al interesului intens pe care personajul Nicoletei Hâncu îl are pentru situația de la Teatrul de Păpuși din Timișoara. Din câteva vorbe și multă expresivitate a actriței, se poate lesne contura destinul unei tinere care-și abandonează marea iubire din provincie de dragul unei cariere înțesate de compromisuri în Capitală.
La capitolul compromisuri (într-un fel, tema centrală a filmului și a acelor ani), merită amintit dialogul dintre același personaj al actriței jucate de Nicoleta Hâncu și taximetristul interpretat remarcabil de Nicodim Ungureanu, cadru în antiteză cu cel în care taximetristul o conduce pe pensionara Margareta (o Emilia Dobrin de nota 20). Cele două actrițe (liderele de carismă ale distribuției) își conduc personajele ca întruchipări la vârste diferite ale unei aceleași femei care, cândva, își trăia viața cu gândul pe bază de idealuri și, la senectute, mai găsește o urmă de ideal doar în moarte (din păcate, previzibile, forțate și aproape la limita kitsch-ului scenele când fosta comunistă eșuează în tentativa sa de sinucidere și apoi aproape cadă pradă unei crize cardiace).
Tot la capitolul prea mult & necredibil pare că se încadrează și firul narativ în care cei doi studenți, Laurențiu (Andrei Miercure) - Vlad (Vlad Ionuț Popescu), aleg să treacă ilegal Dunărea fix în momentul în care toate forțele de ordine erau în alertă maximă ca urmare a revoltei din Timișoara. Fuga din țară, subiect major al acelor ani, nu era, totuși, o opțiune în acele ore asupra cărora se concentrează filmul. Și mai există și întreg traseul rudei de la țară, nea Romică, interpretat de Vasile Muraru, a cărui decizie ce implică vizitarea intempestivă a unei văduve e cel puțin bizară.
Segmentul întâmplărilor derulate la Televiziune e, probabil, cel mai îndatorat imaginilor de arhivă. Pare că ce vedem pe ecran s-a întâmplat cu câteva ore înainte de cadrele din prima jumătate de ceas ale Videogramelor dintr-o revoluție realizat de Andrei Ujică. Mihai Călin are parte de un personaj, cel al regizorului Ștefan, scris parcă în prelungirea celui pe care îl interpretează în Metronom-ul lui Alexandru Belc. Scena când soția, Alina (Manuela Hărăbor în mare formă), îi dictează delațiunea către Securitatea e de văzut și revăzut în buclă.
***
Până la urmă, poate că de aici a pornit totul. De la acest refuz încăpățânat, tăcut și ferm al unora dintre personaje, al unora dintre oamenii de atunci, de a face chiar toții pașii pe calea dezumanizării. Uite, așa, din stropul de ne-cedare al muncitorului lui Văncică, al actriței Nicoletei, al pensionarei Emiliei, al regizorului lui Mihai Călin, a fost cu putință momentul acela din altă lume. Privit astfel, ca o încercare de conturare a unei posibile explicații pentru izbucnirea aceea de o strălucire orbitoare cu care oamenii au ieșit și au murit pe străzile Timișoarei, Bucureștiului, Sibiului, Clujului, Lugojului, Reșiței etc., demersul lui Bogdan Mureșanu de a aduce laolaltă atât amar de personaje și întâmplări are o explicație și un sens.
În foamea noastră continuă de idoli, lideri, șefi, conducători providențiali, poate că ar fi timpul să înțelegem că forța ne vine, de fapt, din altă parte. Și că tot dacă visăm la super-eroi, poate am face mai bine să-i căutăm în amintirile, poveștile și crucile acelor zile și nopți când oamenii au fost minunați.