Odată îndepărtat neliniștitorul déja-vu, tehnica autocitării amintește cu atât mai mult de Funny Games, mai ales că există o eroină care corespunde figurii lui Naomi Watts, captând de la început tot interesul pe care filmul îl vrea fragmentat în prea multe direcții. Se putea mai mult decât formula hanekiană, mai ales că Nicoleta Hâncu - distribuită în rolul unei actrițe protestatare, care nu poate și nu vrea să interpreteze un rol de decor în Plugușorul patriotic pregătit pentru Tovarăș de Televiziunea Română, înainte ca aceasta să se știe Liberă - seamănă mult cu actrița Magdalena Cielecka și cu rolul acesteia din filmul lui Tomasz Wasilewski, Zjednoczone stany milosci / United States of Love / Statele Unite ale Iubirii (2016) - un film polonez care abordează epoca imediat următoare căderii Zidului Berlinului, dar păstrând, încă, reflexele colectiviste ale precedentei. Cheia estetică a filmului polonez este, însă, de factură novatoare, înghețată în filmarea lui Oleg Mutu și virată, în postproducție, într-un celadon nordic epurat și minimalist. În filmul românesc, imaginea aceluiași apartament fosilizat nu este nici măcar antichizată, în acord cu cadrul dezordonat, dezolant și, adeseori, încropit vizual. În mod corect s-au antichizat imaginile filmate în studioul de televiziune, în care se remarcă atât Victoria Răileanu, în rolul actriței Lili-p***a-mă-sii, "îmbolnăvită" subit de fuga în Vest, cât și cântăreața de muzică disco, interpretată energic și debordant de Dana Piroiu, sub care se clatină scena încropită din resturi și rebuturi, care se oprește, brusc, pentru o înjurătură neaoșă.
În afara registrului comic salvator, atmosfera de brique à braque, prea evident coborâtă din podul cu vechituri, dă un aer neverosimil poveștii. Un asemenea spectacol poate părea exotic pentru observatorii străini, dar nu poate păcăli ochiul celui care a trăit acele timpuri, în care nicio vânzătoare - sau croitoreasă - nu întreba clientul dacă vrea pungă, căci punga era o raritate mai mare decât pantalonii cu fermoare, croiți la concurență cu Decathlon.
Altfel, interpretarea Nicoletei Hâncu este validă și credibilă, emanând cerebralitate și sugerând eroismul pe care rolul i-l cerea: un eroism deja înfrânt, aidoma celui al revoluționarului Gelu, interpretat de Adrian Văncică. Amândoi anunță, prin postură statuară, imaginara schimbare ce avea să fie constatată abia peste treizeci de ani, în contemporaneitate. Neschimbarea este menționată de fugarii spre Vest, pe la Cazane. Ei sunt aceia care o intuiesc cu precizie, tineri apostoli ai imuabilului. Nu este tocmai formula potrivită pentru a deplânge "ancorarea în meandrele trecutului", când opțiunea cineastă manifestă întârzieri, de vreme ce încă mai pastișează Epoca de Au, cu același ethos nostalgic, tot mai contraproductiv ironiei și catharsis-ului. Boala nostalgiei este o boală grea, care nu se învinge cu bancuri, după rețeta Epocii de Aur. Cel care a îndrăznit o reconstituire abstractă și rece a acelui trecut a fost Tudor Giurgiu, în Libertate. Suficiente, așadar, intențiile comice. Aspirația cineastă devine aceea de a respira epoca următoare.
Revenind, filmul Anul Nou care n-a fost se constituie din suma poveștilor unei actrițe protestatare, a unui student fugar, a unui regizor sabotat de marea istorie, a unei comuniste care își face autocritica de "proastă" în taxiul care o conduce spre locuința din Uranus, supusă unei iminente demolări, a fiului ei securist (de duzină, căci un rang superior nu ar fi permis demolarea, altfel om cu principii, care pretinde turnătorie temeinică, nu bazată pe bănuieli și presupuneri, în acord cu principiile unei Convenții a Drepturilor Omului încă neaflată în vigoare, nici azi aplicată), a unei familii al cărei tată se simte amenințat de scrisoarea trimisă de fiul de șapte ani către Moș Gerilă, în care devoalează dorința secretă a tatălui, neconformă politicii partidului și aspirațiilor creștinești (de menționat că oamenii urează "Sărbători fericite", mai mult decât "La mulți ani", chiar și securiștilor).
Protagonista Florina Miu (pomenita Nicoleta Hâncu) este o genuină Ioana d'Arc, în acord cu trimiterile vizuale ale pereților sufrageriei sale, transmise de afișe de film pe care actrița și le înrămase în propria locuință. Singurul argument pentru a susține un atât de subtil detaliu scenografic este, poate, cel al meseriei protagonistei. Altfel, referințele vizuale la filme precum Ioana d'Arc, Metropolis și Fahrenheit 451, sunt prea puțin credibile în epocă, ele fiind relevante mai degrabă pentru privitorul actual, pentru a înțelege sentimentele care îl animau pe artistul din acele vremuri și pentru a înțelege că regia s-a inspirat din mari maeștri ai referințelor vizuale, id est Godard. Se remarcă și o caricatură a lui Horațiu Mălăele, semn că actrița făcea parte din trupa Teatrului Nottara.
Scenariul este spumos și, sub raport narativ, minunat curgător, întrecându-și, în această privință, contemporanul ilustrat de Libertate. O vedem pe Florina Miu amenințând cu talentul ei actoricesc pentru un tub de pastile calmante, cerând a i se învineți ochiul de un vecin care își "mai atingea" soția (pe Floriela Grapini, prima sărită în apărarea soțului care tocmai îi învinețise ochiul), fumând cu cuburi de gheață în gură pentru a răguși, rujându-se cu degetul pentru a nu consuma prea mult ruj, revoltându-se în conformismul ei profesionalo-sexual, pe care singură îl denunță, și, finalmente, pe acordurile Bolero-ului integral inclus, explodând în acordurile acestuia refuzul de a face ce i se impune și de a rosti ce i se cere. De acum înainte, se poate lăuda că a rezistat prin cultură, căci la un Bolero și la câteva afișe se poate rezuma această nobilă sintagmă, după ce, constrânsă și șantajată, a cam rostit tot ce se impunea pentru conducătorul iubit. Fata aceasta amenințătoare în intențiile ei, dar slabă și neajutorată sub raportul posibilităților, își găsește nașul în persoana taximetristului, aparent îngăduitor și nepăsător, dar franc și direct, eficient interpretat de Nicodim Ungureanu, care are puterea de a pune frână și de a refuza să o ducă până la destinație, aflând textul pe care urma să îl rostească la filmarea Plugușorului patriotic, pregătit pentru Revelionul televizat.
Străduindu-se să reconstituie epoca ceaușistă (minus scena revoltei de sub elicopter, înlocuită cu imagini de arhivă), filmul se pierde în foarte multe direcții și gafează în materie de detalii (părul actrițelor este cât se poate de actual, nimeni nu avea placă de întins părul, precum cea folosită de madam Dincă, nici perie de ondulat părul lung, cu circumferință mare, precum Elvira Deatcu, nici brichetă Zippo, precum securistul Dincă, nici rucsac din Denim, precum studentul fugar, nici barba neîngrijită a lui Gelu, nici nu folosea clișee lingvistice hip, precum "Next on Dallas", când Dallas nu mai rula de ani buni, nici expresii precum "Băi, ești nebun", "țac-pac", "fix asta spun" și nici nu rostea toată ziua "p***a mă-sii"; în plus, cum spuneam, punga era o avere de lăsat moștenire testamentară, odată cu mobila stil, nu un produs de oferit la orice croitorie, fără a uita că fermoarele scurte - și chiar cele lungi - nu existau în comerțul socialist). În tot acest timp, filmul ratează să spună doar povestea simplă și sinceră a making-of-ului unei producții de scenă, în plin comunism, precum și a neajunsurilor meseriei de actor în acele timpuri și multă vreme după. Scenografa interpretată de Ilinca Hărnuț declamă un monolog credibil, cu care parcă totul merge în această promițătoare direcție, dar care este imediat uitat și abandonat, în favoarea unei povești deja spuse: a eternei frici de scrisori și de texte puse pe hârtie, care se cer fie rupte, fie spălate cu detergent, atunci când nu sunt învățate pe de rost, cu forța automolestării. Confruntată cu riscul excluderii din teatrul de Capitală, pentru insubordonare, Florina ia apărarea actorilor păpușari, de provincie, considerați "ratați" de oamenii de teatru din București. Eticheta aplicată lor o revoltă. Respinge prejudecata, aroganța și autosuficiența. Condiția actorului este mai presus, străină de ranguri și etichetări.
Componenta sonoră a filmului este importantă, în fundal succedându-se numeroase melodii ale epocii, puse într-un context simbolic, în care pretextele abundă. Angela Similea cântă Casa mea, nu se știe însă la ce post de radio, în seara zilei de 20 decembrie 1989, când totul trebuie să fi fost un cor mortuar, pentru camuflarea evenimentelor de la Timișoara. Rolul "cântecelului" este de conștientizare a comunistei, care numai voioasă nu era, în pragul demolării și al suicidului, reconvertindu-se la preferințe burgheze în materie de arredamento, deși salvate de mișcarea revoluționară și marele restitutio in integrum care avea să urmeze. Acestea nu par un veritabil Happy End. Bolero-ul lui Ravel este singurul care face notă discordantă cu tematica, epoca și componentele estetice ale filmului. Până la urmă, chiar și mantra lui răbufnește -acesta pare să fie mesajul.
E de dorit ca și mantra filmelor despre ceaușism să se rupă, aidoma penarului spart cu ciocanul de personajul Gelu în Cadoul de Crăciun, în așa fel încât noua cinematografie să înceapă să existe. Ceilalți cineaști, colegi în reanimarea comunismului, au pășit deja peste epoca întunecată, poate și de teama anacronismelor din ce în ce mai inevitabile. Oamenii se schimbă, generațiile nu mai pot fi transformate în ce au fost cândva, iar noutatea aceasta nu poate fi strivită, căci intenția contra-propagandistică ar deveni un imn propagandistic în sine, precum Plugușorul patriotic sau Boleroul.