Am ascultat câțiva concurenți, care adeveresc spusele Directorului Artistic al Concursului Internațional George Enescu, 2024, maestrul Cristian Măcelaru: "Conceptul concursului nu se axează numai pe ideea de a câștiga un premiu (...), ci pe ideea că, de fapt, călătoria către un premiu este lucrul cel mai important la un concurs, nu acel premiu în sine." Și într-adevăr, pentru unii concurenți de la secțiunea de vioară călătoria a început cu dreptul și a fost un excurs care încununează o muncă uriașă de cizelare.
Majoritatea tinerilor violoniști - suflete materializate dintr-un paradis unde muzica sferelor domnește - cântau la un nivel tehnic și expresiv deosebit de înalt. Ceea ce îi deosebea, îmi amintește de semioticianul italian Umberto Eco, cel care vorbea despre opera aperta (opera deschisă). De la un liman îndepărtat, concurenții optau pentru viziuni personale, unele provocând intrigare, dar nu o respingere totală. Pornind de la o concepție riguroasă, ce se circumscria unor stileme acceptate de marea majoritate a muzicienilor, până la extravaganțe realizate cu o violonistică solidă, fiecare concurent își etala crezul artistic și capacitățile acrobatice, pe cele patru "sârme", executate fără plasă de siguranță.
Destul de puțini spectatori în sala de Concurs. Totuși, interesul celor prezenți era unul mai degrabă profesional, decât unul de meloman. Așa se face că, din privirea atentă a publicului, am putut observa că, "scanarea" elementelor semnificative într-o evaluare eliminatoare, crea un plexiglas între receptor și emițător. Simpla cufundare în plăcerea audiției ar fi obstrucționat clasificarea. Și mă refer aici la: 1. buna stăpânire a repertoriului, coerența, nivelul tehnicii instrumentale, acuratețea în redarea discursului muzical, controlul timpului muzical (alegerea tempo-ului, pulsația, interpretarea corectă a ritmului), memorarea și capacitatea de concentrare; 2. Intonația, calitatea emisiei sunetului, frazarea, balansul sonor, controlul și diversificarea dinamicii muzicale, conturarea unei gândiri muzicale anticipative, diversificarea timbrală și omogenitatea coloristică, stăpânirea elementelor de articulație, dozarea efortului mental și fizic pe durata interpretării integrale; 3. Ținuta prezentării lucrărilor: imaginația, spontaneitatea, puterea de convingere, trăirea muzicală, capacitatea de a crea timpul artistic în interpretare. Sunt desigur, doar câteva criterii dure care vor departaja concurenții.
Dintre cei câțiva competitori pe care i-am ascultat în prima zi, japoneza Miu Hirai [1] mi-a lăsat o impresie bună. Violonista de 24 de ani, a interpretat Adagio și Fugă din Sonata nr. 3 în do major pentru vioară solo, BWV 1005 de Johann Sebastian Bach, Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră K. 219 (partea I cu cadență) Wolfgang Amadeus Mozart, Niccolò Paganini Capriciul în la minor, op. 1 nr. 5.
În dificila Fugă în do major de J.S. Bach, Miu Hirai a impresionat printr-o gândire polifonică de virtuozitate - în Baroc, virtuozitatea se referea atât la capacitățile tehnice, cât mai ales la cele de prelucrare contrapunctică a unui motiv (inversare, recurență interpolare, polifonie latentă, imitație, dezvoltare prin eliminare, secvențare extinsă) - violonista reușind să delimiteze structurile acestei fugi complexe (fugă dublă, cu contraexpoziție), o bijuterie a creației bachiene, adaptate pentru vioară. Miu Hirai sublinia clar conturul melodico-ritmic al celor două subiecte ale fugii, printr-o tehnică de acorduri și duble coarde bine stăpânite, în care emisia era calitativă. Interludiile se derulau cu multă energie, evitând monotonia. Fiecare fază a Divertismentului era tratată diferit timbral. O construcție logică.
Ceea ce nu am înțeles cu privire la concepția coloristică a Fugii, cântate de Miu Hirai, a fost nehotărârea ei cu privire la aderarea la una dintre ideile: vibrato sau nonvibrato. Din păcate o manieră hibridă, când cu vibrato, când sunete albe, nu poate conduce la o timbralitate unitară, necesară, atâta vreme cât tema de fugă apare frecvent pe parcursul lucrării. Adagio-ul care a precedat Fuga, precum un preludiu dens, în care ritmul punctat a procurat dramatism, a avut și momente de calm și serenitate.
În Capriciul nr. 5 de Nicclò Paganini arpegiile și scările descendente ori gamele cromatice din introducere și din concluzie, erau cântate cu mare agilitate. Iar tehnica de arcuș, cea care pune mari probleme, din cauza asimetriei trăsăturii staccato combinat cu ricochet, pe sensuri diferite ale trăsăturii de arcuș, era stăpânită cu cerbicie.
Violonista Yang Esther [2], din Coreea de Sud a interpretat Grave și Fuga din Sonata nr. 2 în la minor, pentru vioară solo, BWV. 1003 de Johann Sebastian Bach, Concertul nr. 3 în sol major K. 216 de Wolfgang Amadeus Mozart și Capriciul nr. 23 în mi bemol major, de Niccolò Paganini.
O violonistă ambițioasă, cu o bună tehnică. În unele fragmente mi s-a părut, totuși, cam agresivă în abordarea repertoriului prezentat în prima etapă. Încruntarea de pe fața ei în timpul execuției lucrărilor nu dădea loc la bucuria și frumusețea muzicii interpretate.
La doar 14 ani, Hyun Seo Kim [3] s-a prezentat în concurs cu un program dificil: Grave și Fugă din Sonata nr. 2 în la minor pentru vioară solo, BWV. 1003 de Johann Sebastian Bach, Concertul nr. 4 în re major pentru vioară și orchestră K. 218 de Wolfgang Amadeus Mozart și Capriciul nr. 24 în la minor de Niccolò Paganini.
O violonistă coreeană precoce, foarte dotată muzical, care cred că va face carieră. Posedă de pe acum o tehnică strălucitoare (Capriciul nr. 24 de Paganini a fost impecabil, în toate variațiunile).
În concertul de Mozart, unele contraste erau cam formal realizate: piano-forte, poate prea brutal.
Concertul nr. 4 în re major de Mozart este supranumit Militarul, însă principala temă din Expoziția formei de sonată a primei părți, poate reprezenta și categoria estetică a comicului, prin asociere cu un personaj din opera aceluiași compozitor, Nunta lui Figaro, și anume, pajul Cherubino, pedepsit să plece la armată (alla gloria militar!), în loc să facă curte femeilor din preajma sa.
În concurs, violonistul austriac Redio Stoli [4] a cântat: Ciaccona din Partita nr. 2 în re minor pentru vioară solo, BWV. 1004 de Johann Sebastian Bach, Concertul nr. 3 în sol major pentru vioară și orchestră, K. 216 (partea I cu cadență) de Wolfgang Amadeus Mozart și Capriciul în si bemol major, op. 1 nr. 13, Devil's Laughter (Râsul diavolului) de Niccolò Paganini.
Am ascultat un violonist talentat, cu o tehnică foarte bună. După opinia mea, el s-a situat la cealaltă extremă a viziuni interpretative. În ceea ce privește folosirea mijloacelor de exprimare artistică, consider că dezinvoltura, gen je m'en fiche (nu-mi pasă), pe linia imitării unui Gilles Apap, nu este potrivită la un Concurs Internațional, cu denumirea George Enescu. Se știe că maestrul George Enescu ura virtuozitatea, de dragul virtuozității. Poate că sub o îndrumare atentă, acest violonist austriac de origine albaneză, s-ar ordona sub aspect stilistic.
Ciaccona din Partita nr. 2 în re minor, BWV, 1004 a fost compusă de J.S. Bach după ce compozitorul german a aflat, la întoarcerea dintr-o călătorie, că soția lui, Ana Magdalena tocmai a murit. Din păcate, în cântatul violonistului Redio Stoli nu simțeam nimic funebru. Motivul Den Tod (Moartea), dintr-o variațiune, nu exprima vreun sentiment de regret. În alte variațiuni, bariolajele reliefau vocea din bas, iar tema de Ciacconă răsărea vie din țesătura armonică. Planurile dinamice beneficiau de contrast, între diferitele grupuri de variațiuni.
Muzica lui Mozart, cântată mai în zeflemea, nu-mi transmitea noblețe. Sesizam ceva caricatural în cântatul acestui violonist. Cadența la prima parte a Concertului nr. 3 în sol major, K. 216, scrisă de Sam Franco, părea o romanță. Deranjantă agogica manieristă aplicată.
În Capriciul nr. 13 în si bemol major de Paganini, tema, prezentată de șase ori, era cântată identic, ca expresie, la fiecare apariție. Departe de a fi impecabil tehnic, pasajul secvențat în octave, avea derapaje intonaționale.
Sunt doar câteva impresii fugitive.
În holul Universității Naționale de Muzică din București este deschisă o expoziție de instrumente muzicale cu coarde, lucrate cu migală și dăruire, e către lutieri români.
Le dorim mult succes tuturor participanților la această competiție minunată. Fie ca cel mai bun să câștige!
NOTE:
[1] Miu Hirai a început studiul viorii la 5 ani, și a pianului la 7 ani. A studiat cu profesorii Taro Uemura și Masafumi Hori, la Universitatea de Arte din Tokio. A câștigat premii în Japonia (premiul pentru performanță remarcabilă la Festivalul Internațional de Muzică Miyazaki - 2022 Concursul de Muzică Kanagawa; a fost distinsă cu premiul Douseikai la absolvirea Universității de Arte din Tokyo); a fost semifinalistă la concursul Praga Spring. A colaborat cu orchestre precum: Orchestra Filarmonicii New Japan, Orchestra Filarmonicii Tokyo Geidai și cu Orchestra Filarmonicii Kanagawa.
[2] Esther Yang născută în anul 2000, urmează în prezent cursurile de master la The Juilliard School, din New-York, sub îndrumarea lui Joseph Lin. Violonista a câștigat recent premiul III la Concursul Internațional de Muzică Ysaÿe din Liege, și a fost semifinalistă la Concursul Paganini, din Genova - 2023. Anterior acestor realizări, a obținut premii speciale la Concursul Internațional de Muzică din Osaka și la Concursul Internațional de Vioară Ilona Fehér, Budapesta. A concertat cu Orchestra Filarmonicii Busan, Orchestra Filarmonicii Kimpo și Orchestra Filarmonicii Seongnam.
[3] Hyun Seo Kim, născută în 2010, a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani și a dobândit rapid recunoaștere pe scena muzicii clasice coreene. La vârsta de 9 ani, a intrat la Institutul Național Coreean pentru Înzestrați în Arte, sub îndrumarea profesorului Nam Yun Kim. Hyun Seo Kim a obținut numeroase premii la concursurile coreene și a cântat în recitaluri solo, concerte de muzică de cameră și multe altele, demonstrându-și pasiunea fără limite și sensibilitatea muzicală. Continuându-și studiile la Institutul Național Coreean pentru Înzestrați în Arte din 2019, Hyun Seo Kim a primit Premiul directorului, 2021-2023.
[4] Stoli Redio a început să studieze vioara la vârsta de 5 ani în orașul său natal Tirana din Albania. A lucrat cu profesorii Arlinda Hyslenaj și Roland Xhoxhi. Este câștigătorul a numeroase concursuri naționale și internaționale, precum Concursul Tirana Talent, Concursul Internațional de Muzică Grand Prize Virtuoso, Concursul Internațional Pjetër Gaci, Concursul de Muzică Ars Kosova. În 2018, Stoli Redio și-a făcut debutul la Filarmonica din Berlin într-o serie de cursuri de măiestrie și înregistrări pe CD cu Spectrum Concerts din Berlin sub conducerea lui Frank Dodge, Boris Brovtsyn, Clara-Jumi Kang, Gareth Lubbe, Yura Lee, Jens Peter Mainz și Torleif Thedéen. De asemenea, a participat la cursuri de măiestrie susținute de muzicieni precum Jonian Ilias Kadesha, Meesun Hong Coleman, Dorian Xhoxhi, Salvatore Accardo, Rainer Schmidt, Alda Dizdari, Benjamin Schmid, Michael Barenboim, Shmuel Ashkenasi și mulți alții. În 2019, Stoli Redio a fost acceptat la Universitatea Mozarteum din Salzburg pentru a-și începe studiile de licență cu Lily Francis, unde studiază în continuare, iar din semestrul de iarnă al anului 2024, va studia și la Universitatea de Muzică Hanns Eisler din Berlin, cu profesorul Stephan Picard.