Acum, cea mai recentă montare aparține regizorului Mădălin Hîncu la Teatrul Bacovia din Bacău, pe textul tradus de Bogdan Budeș. În cadrul festivalului de la Brăila, spectacolul a atras un numeros public, dovadă că interesul pentru înduioșătoarea dramă a lui Lennie, cel cu mintea împuținată, n-a ajuns să se tocească de tot. Drama lui e învelită în duioșii de când a ieșit pe piață. Văzând sala plină și aplecarea, chiar nerăbdarea publicului pentru acest spectacol, am întrebat-o pe doamna Tamara Constantinescu, actriță și cronicar teatral redutabil, cui i se datorează această longevitate a piesei și mi-a răspuns prompt că de mare importanță pentru acest succes este umanismul și aprofundarea caracterologică a personajelor, puse de Steinbeck în textul său. Doamna Tamara Constantinescu a jucat în spectacolul montat de Victor Moldovan în 1992 la Teatrul Dramatic "Fani Tardini" din Galați, firește, în rolul nevestei lui Curley și are, în consecință, o viziune personală asupra montărilor piesei.
Regimul de un realism dur al discursului scenic este respectat întocmai de regizor și este redat prietenește, firesc, în tranșe convingătoare. (Mai puțin câinele-actor adus în scenă, care putea să lipsească). Comparațiile își urmează cursul. "Noi am avut un câine real", menționează doamna Tamara Constantinescu. Cuplul Lennie - George este flancat între concret și iluzie, între un azi palpabil și un mâine îndepărtat. Bipolaritate stilistică bine stăpânită, condusă cu abilitate prin meandrele subiectului. Înțelegem, desigur, că protagoniștii sunt doi indivizi în căutare de lucru la o fermă din California, în timpul crizei economice din anii 1930. Muncesc pentru bani și își fac vise în legătură cu un loc edenic unde vor locui fericiți într-un viitor improbabil, amăgitor, derizoriu. Sunt doi fugari ce trebuie să-și piardă urma din pricina necazurilor în care se vâră involuntar Lennie, cel cu mintea rătăcită, dar un zdrahon de om bun la muncă. Eduard Burghelea e un Lennie Small abulic și nătăfleț, rătăcit în peisajul uman din greșeală. El intră în scenă cu șoareci morți în buzunar pe care îi place să-i mângâie. Tonul vocii lui trezește compasiune când rostește îngânat, repetat, emoționant: Și vom trăi din seva pământului spune cu gândul la ferma pe care o vor avea și dă glas celorlalte iluzii întreținute de George. Emisia verbală e mereu aceeași, monotonă, dubitativă, la drept vorbind sunt încâlcelile unui nătâng, ceea ce reclamă protecție și o deosebită atenție din partea celorlalți.
Iar George Milton / Adrian Ionescu îi acordă nu numai protecție, dar și o frumoasă prietenie. Se simte obligat moral să-l ajute. Atașat și sensibil, dibaci, intuind dereglările virtuale ale lui Lennie, George e omniprezent pentru a preveni orice belea venită din partea lui. Mai puțin în momentul când Lennie o ucide, involuntar, pe nevasta lui Curley, pentru că, dependent de plăcerea tactilă (el mângâie șoareci, câini și iepuri), îi mângâie părul până ce cade în extaz și când aceasta țipă, intră în panică.
Tânăra soție a lui Curley / Mădălina Mihai, e o femeie zglobie, extravertită, volubilă, interesată mai mult să parvină în arta filmului, decât de căsătorie. Ceilalți o numesc "panaramă", dar interacțiunea ei cu bărbații, o situează într-un loc firesc al relațiilor. De acord cu jocul Mădălinei Mihai, doamna Tamara Constantinescu mi-a spus că ea nu a fost pusă să bea alcool pentru a se lăsa mângâiată de matahala cu suflet de copil. O observație comparativă și nimic mai mult.
Atmosfera de la fermă e întreținută de Șeful / Bogdan Buzdugan, Whit / Alexandru Bodrou, grăjdarul negru Crooks / Tudor Hurmuz (mai puțin negru), Carlson / Valentin Braniște, Slim cu cățeaua sa / Marian Dumitru, ciungul Candy / Ștefan Huluba și agresivul Curley, fiul șefului / Ștefan Alexiu. Este prestația unei distribuții în stare să recreeze atmosfera de la fermă, accentuată la un moment dat de o foarte convingătoare plesnitură de bici.
Ultima scenă, cu final deschis, îl absolvă de George de crimă, din prea multă iubire pentru prietenul lui nătâng Lennie. Dar nu-l absolvă pe regizor de implementarea unui plus de patetism, după cum mi-aș fi dorit, după cum ar fi fost de așteptat.
Aranjamentul scenic interesant, aproape fabulos, conceput pe două nivele. Jos e dormitorul comun al lucrătorilor din fermă, sus e stufărișul de lângă lac, luminat străveziu pe fundalul negru. Decorul astfel realizat de scenografa Clara Pop propune un perimetru strâmtorat al confruntărilor, peste care se suprapune deschiderea spre ocrotitoarea natură. Corespondența dintre planuri e asigurată de Costi Baciu (lighting design) prin irizări alternative de mare finețe.
Banda sonoră, discretă și ea, aparține lui Adrian Piciorea. Grafica: Ronin. E de așteptat ca reeditarea unui spectacol cu succes de public să suporte comparații. Ele nu sunt dăunătoare în acest context. Sunt doar complementare la o montare reușită a regizorului Mădălin Hîncu.
(foto: Volker Vornehm)