Butoiul cu pulbere al Balcanilor - Maia - Portret cu mâini la BIEFF, 2024

În timp ce, odată cu filmul When The Phone Rang (2024), Iva Radivojević închină un imn bunicii sale din fosta Iugoslavie socialistă, prin Maia - Portret cu mâini (2024), Alexandra Gulea face același gest pentru bunica ei din Balcanii tradiționali, conservatori și naționaliști.

Ambele regizoare își chestionează originea națională, însă doar Alexandra Gulea își investighează și identitatea etnică, privită separat(ist?) de cea românească. Este vorba despre identitatea ei aromână, arondată unei comunități balcanice de sine stătătoare, deplânsă în film pentru lipsa unui stat național propriu, la care etnia aromână să fi putut adera fără ezitările și dificultățile din urmă cu un secol. Reiese o nuanță în plus, în raport cu naționalitatea română, deși românii sunt educați să creadă despre aromâni că ei sunt, la origine, tot români, dar balcanici, nicidecum o minoritate diferențiată etnic, cu atât mai puțin separatistă, așa cum se propagă, în ultimul timp, posibil sub presiunea naționalistă generală, de nivel european.


Problema identității naționale aromâne se naște spre sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu destrămarea Imperiului Otoman. Aceasta culminează în 1905, odată cu celebra Iradea imperială, adoptată ca efect al diplomației române, inclusiv. Tatăl Alexandrei Gulea, regizorul Stere Gulea, vorbește despre acest eveniment epocal pentru românii de pe ambele maluri ale Dunării. Acel decret imperial otoman a recunoscut minoritatea aromână ca fiind separată și autonomă, în cadrul conglomeratului de minorități imperiale similare. Această recunoaștere a acutizat raporturile interetnice ale aromânilor cu minoritățile etnice ale bulgarilor și grecilor. Urmare a persecuțiilor crunte din partea grecilor, aromânii din film s-au refugiat din Munții Pindului, în Cadrilater, în anii '29. Naturalizați acolo, ca români, în epoca României Mari, au ajuns din Kaliakra, în Regat, odată cu schimbul de populație intervenit între România și Bulgaria, în 1940. De fiecare dată, oamenii și-au pierdut averile și, uneori, viața. De fiecare dată, au luat-o de la capăt.

Dificultățile supraviețuirii sunt relevante și emoționante, dar nu când sunt puse în slujba unei (alte) propagande etnice, de un tip balcanic verificat de-a lungul epocilor.

Filmul este interesant pentru informația istorică, pentru glasul sincer cu care se afirmă o altă identitate etnică decât cea română, ca și pentru aportul de imagini de arhivă filmate de frații Manaki, ei înșiși aromâni din Manastir (actualmente, Bitola, în Macedonia de Nord).

Paralela cu filmul sârbesc este relevantă inclusiv pentru a constata că destrămarea unui imperiu, precum cel Otoman inclusiv, a produs, în Balcani, aceleași conflicte interetnice ca și destrămarea fostei confederații socialiste a Iugoslaviei. În Balcani, granița e mereu ucigașă și, cu cât delimitează teritorii tot mai fărâmițate, cu atât mai opresivă.

Este o cu totul altă concluzie decât cea bazată pe emoția estetică și genealogică, vizată de filmul Alexandrei Gulea, dar nu mai puțin valabilă.

Un fapt este cert: butoiul de pulbere al Balcanilor, etern alimentat de propaganda etnică, nu sălășluiește neapărat la Sarajevo. E bine să nu reînceapă să fumege.