Panta rhei înseamnă, în greacă, "totul curge". Această frază, atribuită filosofului presocratic, Heraclit, confirmă că nu ne vom putea scălda niciodată în apa aceluiași râu, pentru că totul trece. Protagonista filmului Cu Li Không Bao Gio Khóc / Cu Li Never Cries tocmai asta se încăpățânează să facă, trăind în trecutul personal și politic (comunist), revizitând vremurile în care, tânără și căsătorită, lucra, alături de soțul ei, la un baraj de îmblânzire a unui râu din Vietnam, vizitat cândva de comunistul Ho Chi Min.
Azi, soțul este cenușă, vărsat într-o cutie de cafea de pe raftul bucătăriei. Femeia a moștenit de la acesta un loris, mic mamifer care trăiește în pădurile din Asia. Este un animal sfios, cu ochii mari, indeciși între nedumerire și spaimă, simbol al epocii în care omul trăia aproape de natură, iar nu înstrăinat între betoane. Mamiferul este înspăimântat pe bună dreptate, urmând a se trezi abandonat în necunoscut, sacrificat de specia umană și de capriciile acesteia.
Viața își urmează cursul către viitor, prin intermediul nepoatei însărcinate, crescută de mică, după ce rămăsese fără părinți, de către femeie. Aceasta se căsătorește și își întemeiază o familie. Apar dispute între vechea și noua generație, între mediul rural și cel urban, între trecutul cândva eroic, aspirațional, și prezentul plat, sufocat de consumerism. Se dovedește că oamenii prezentului fac, în Vietnam, ceea ce face peste tot specia umană în prezent: cumpără, planifică, proiectează, visează cu ochii deschiși, dincolo de frumusețea naturii îndepărtate prin intermediul ventilatoarelor și asamblajelor, se afișează în fotografii regizate, cumpără inele, torturi, cântă și se comportă infantil la nunți, începând cu cele proprii. Micul loris rămâne în urmă, părăsit în natură, mai întâi smuls, apoi neadaptat acesteia.
O tristețe alb-negru răzbate din imaginile lipsite de coloană sonoră.