Stilul Butoh începe în Japonia anilor 1950, puternic influențat de mișcarea de avangardă europeană împreună cu expresionismul german. La limita dintre teatru și dans, Butoh se dezvoltă în două direcții, ca artă spontană, a improvizației, și ca produs a unei coregrafii riguroase (Sankay Juku). La origini, Butoh se definea ca o artă neagră guvernată de o estetică a grotescului și a macabrului. Tatsumi Hijikata, fondatorul Butoh, coregraf, creator de filme horror, de sex-cabaret, dansator, a fost un artist foarte influent în Japonia, cu o formidabilă forță creatoare. Inspirat de Jean Genet, Hijikata concepe Ankoku Butoh / Dans al Ȋntunericului, o formă de artă în extremis, burlescă, violentă, cu tentă suprarealistă și elemente de șamanism, reprezentând o culme a avangardei japoneze.
Butoh are o pregnantă componentă spirituală și emoțională - eliberată prin gestul coregrafic - ce dă cont de dimensiunea sa teatrală; ca atare dansul este adesea însoțit de un scenariu. Mișcarea este fluidizată, încetinită sau încremenită, creează senzația că se desfășoară într-un mediu vâscos sau în apă. Butoh prefigurează întrucâtva mișcarea GAGA, tehnica de dans a coregrafului israelian Ohad Naharin ce antrenează visceral trupul împreună cu expresia facială în redarea stărilor interioare.
Cu educația sa mixtă în dans clasic și modern, Ushio Amagatsu, directorul artistic și coregraful companiei de dans Sankai Juku, realizează o fuziune între dansul modern european și hieratismul coregrafic al teatrului Noh și Bugaku - dans tradițional adoptat de curtea imperială în secolele 7 și 8. În accepțiunea lui Amagatsu, Butoh este un desăvârșit limbaj al trupului. Temele urmărite sunt: moartea, depresia, nebunia, boala. Dansul este o emanație interiorizată, organică a stărilor provocate de aceste subiecte tabu. Structura e abstractă cuprinzând puncte sau noduri de fugă manifestate sau disipate în forme figurative, ce concentrează tensiune și energie. Între zbor și gravitație - nu ca stări antagoniste, ci fundamental integrate - linia coregrafică la Amagatsu e amplă, expresivă, abisală, se frânge grațios, se contorsionează, ca să se reînalțe în eresuri inefabile. Amagatsu întreprinde un limbaj simbolic, bazat pe mudre, poziții statuare sau succesiuni de gesturi. Lucrările sale etalează deopotrivă hieratism, grotesc, lejeritate, interioritate, magie, transformare, transcendență.
Kosa - Between Two Mirrors este un spectacol ce s-ar vrea o chintesență a creațiilor companiei Sankai Juku. O colecție de fragmente din piesele de referință, Kosa nu se numără printre compozițiile de virtuozitate ale coregrafului, sau poate misterul înnodării acestei succesiuni de tablouri scapă nedescifrat pentru privitorul neavizat. Chiar dacă trecerea de la un cadru la altul este fluentă sau integrată aproape imperceptibil fragmentului precedent, nu există o forță unificatoare sau un consens estetic care să dea coerență sau metafizică acestei piese. Lipsa totală a unei scenografii care să potențeze plastic sau atmosferic mișcarea - întotdeauna subtilă și abstractizantă în piesele de referință - orientează atenția strict către gestul coregrafic exacerbat sau adumbrit prin impecabilele și nuanțatele tehnici de iluminare (Genta Iwamura).
Solo-urile alternează cu structurile de grup ce se mișcă de preferință la unison, sinergic, alteori variat sau în contrapunct. Expresia facială joacă un rol determinant, exteriorizând ceea ce pornește din interior și pune ființa în mișcare. Ceea ce este destinat vederii este doar o componentă exterioară a mișcării, vibrația sau izvorul mișcării sunt intuitiv receptate auditiv și senzorial, de aici relația cu GAGA a acestui gen de dans. Posturile faciale de râs, plâns, spaimă sunt parte din structura coregrafică. Gura larg căscată - ca "Strigătul" din tablourile lui Munch - survine în toate dansurile sale ca un laitmotiv. Expresia strigătului munch-ian nu exprimă în mod necesar o stare de spaimă sau angoasă, este mai degrabă o imagine a grotescului, o defulare a unor stări deraiate de conștiință.
În fapt, acest strigăt mut cu o plasticitate expresionistă își are obârșia în tezele lui Kazuo Ohno, un pionier și guru al Butoh-ului (alături de Hijikata) ce a teoretizat această artă în cărțile sale. Un dansator desăvârșit, cu machiajul său de Pierrot și arsenalul de grimase și gesturi - în stil commedia dell'arte - Kazuo Ohno leagă direct Butoh de arta improvizației. Dansul trebuie să coboare spontan și direct din adâncul ființei, să exprime viața în acea instanță a interpretării, el este ireproductibil. Acest strigăt mut introdus în Butoh de Kazuo - exploatat cu insistență de Amagatsu - este expresia unei combustii interioare generate de un fulger, de un curent electric, de care e străbătut interpretul din cap până în picioare, el reprezintă punctul de plecare al oricărui dans Butoh. El animă mișcarea trupului ce devine o carcasă goală cu privirea împietrită într-o expresie facială ca o mască Noh.
În toate piesele lui Agamatsu, dansatorii sunt rași în cap și poartă robe sau fuste-pantaloni simple cu tăieturi largi, drapate, ce trimit la veșmintele călugărilor budiști. În Kosa, costumele se schimbă de la un dans la altul, așa cum au fost concepute în lucrarea de referință. În toate dansurile lui Agamatsu, trupul și fața sunt pomădate cu o pudră albă. În mișcare, această carcasă fină de praf ce, penetrată de undele de lumină, oferă o textură imaterială, se împrăștie ca o aură, conferind dansului o marcă spirituală. În jurul mâinilor ridicate în sus, a gurii larg deschise, praful se înalță ca o ectoplasmă a spiritelor ce invadează spațiul scenei.
Banda sonoră aparține ca întotdeauna echipei Yas-Kaz & Yoichiro Yoshikawa cu un pot-pourri de muzică electronică, galactică, hard rock sau cu o linie melodică clasicizantă executată la chitară electrică, îmbogățită uneori cu efecte speciale, în tonalități de apocalipsă.
Un alt tablou e inspirat de Kagemi ("Dincolo de metafora oglinzii") , o piesă din 2000, tot cu patru interpreți în robe negre cu pete de vopsea, ce par zdrențuite. Grimasează și își schimonosesc chipurile în rânjete sardonice, pe măsură ce își pictează reciproc fețele cu linii stridente de roșu sau albastru. Par niște demoni sau morți, rătăciți în spațiul terestru, ce hohotesc grotesc, cu gurile larg deschise, arătând sentențios cu brațul întins, unul spre celălalt.
Un solo executat pe un fond muzical minimalist, cu armonii clasice, înfățișează un personaj cu un artefact roșu, prins după ureche. Este un fragment din piesa Umusuma ("Amintiri înainte de istorie"), 2012. Ȋntr-o reprezentație vecină cu pantomima, expresia feței se schimbă în grimase de plâns și râs, în consens cu intensitatea și ritmul coardelor muzicale. O săritură șarjată cu piciorul aruncat oblic pe spate - ce schimbă sensul de deplasare la aterizare - devine laitmotiv (preluat colectiv în dansurile următoare) trimițând la coregrafia lui Martha Graham.
Prin gestul frânt, rotund, repetitiv, Butoh s-ar înrudi exterior cu pantomima, atât că scopul nu este de-a mima o anume acțiune, ci de-a transfera simbolic o stare interioară, de a "mima" un anume tip de atmosferă sau un fenomen.