Niciodată n-am știut cum să îmi încep textele. Oricât de multe exerciții aș face, indiferent câte localuri aș bântui pentru inspirație sau câte reportaje / cărți / reviste / ziare / pliante / cărți de vizită / semne de pe ușile magazinelor - înțelegeți voi ideea - aș citi, tot cea mai grea parte este momentul în care trebuie să pun primele cuvinte pe foaie. Nici măcar această introducere nu știu cum să o continui. Mă fâstâcesc pe scaun și mă gândesc că toate aceste litere împreunate astfel încât să capete un sens, o să ajungă, probabil, la un moment dat, să fie citite și recitite și criticate și lista continuă. Vor ajunge undeva în bagajul informațional al cuiva. Trebuie să recunosc, cumva mă bucură acest gând și încurajez cititul activ, în care să existe concluzii trase la final, sau semne de întrebare sau nemulțumiri, dar simt o oarecare teamă. Iar această teamă intervine, în momentul în care aleg ca elementul personal / biografic să fie subiect de text dramatic. Despre oameni pentru oameni.
Așadar, am decis să redactez un jurnal de dramaturgie care să urmărească și să ofere o perspectivă din interior a procesului de facere a unui spectacol - de la cap la coadă (care să conțină atât reușitele cât și supărările, necesare, adiacente). În urma mai multor discuții cu regizoarea proiectului, Diana Mihalașcu, am concluzionat că ar prinde bine să ofer o serie din gândurile notate de-a lungul proiectului, pe care să le arătăm publicului larg, prin prezentul articol. Să oferim puțin din bucătăria noastră internă, din ingredientele pe care am ales să le folosim în acest proiect de suflet. Așadar:
Ingredientul nr. 1 - Frica naște povești
Nimic nu este nou sub soare. Nimic nu este nemaiauzit-nemaiîntâlnit-nemaicunoscut. Când încep să scriu un text, caut inspirație în alte texte care au reușit să îmi marcheze o parte din procesul de învățare a meseriei (care sper să continue cât mai mult). Caut mecanisme sau metode de a pune aceeași problemă pe masă pe care alții înaintea mea au disecat-o deja. Însă, ceea ce încerc, este să găsesc aceea modalitate prin care să ofer o altă perspectivă problemei alese.
24 februarie 2022 este o dată care ne-a marcat pe toți într-un fel sau altul. Este o dată care va rămâne subliniată în calendar. Este ziua în care Ucraina a fost atacată. Deși conflictele din zonă existau deja de ceva vreme, aceea a fost ziua în care buba plină de puroi politic s-a spart și a infectat pe toată lumea cu frică și imprevizibilitate. Știrile au început să apară pe bandă rulantă, mesajele curgeau pe grupurile de Telegram, pe Facebook lumea își dădea cu părerea care mai de care despre conflict, mamele își sunau copiii panicate. Toți ne aflam în același puroi, indiferent de sutele de kilometri ce ne separau. Am simțit în momentul respectiv că trebuie să scriu despre asta. Să scriu despre efectele pe care un conflict armat la câteva sute de kilometri distanță le are asupra persoanelor din fața ecranelor care doar citesc despre asta. Folosindu-mă de cel mai consumator dar eficient (d.p.m.d.v) mecanism de scriere: experiența personală - care are puterea, prin multitudinea de detalii, să facă publicul țintă să empatizeze cu subiectul.
Așadar, ca tabiet (care nu știu cât de sănătos sau nu e), am ales titlul, mi-am scris ideile de bază pe o foaie, și am început să citesc toate știrile care îmi apăreau în cale, timp de câteva luni bune. (...)
Ingredientul nr. 2 - Amorul profesional dintre regizor-dramaturg
Fiecare text scris este copilul meu. Așadar, fiecare are un parcurs diferit. Unele necesită mai multă răbdare pentru a se dezvolta, iar altele își găsesc drumul din prima. Rușii nu zâmbesc a stat aproape un an în sertarul din camera mea, din motive egoiste, sau mai bine zis dintr-o oarecare anxietate. Simplul gând că îți lași "copilul" pe mâinile altcuiva, poate să fie stresant. Dar face parte din proces.
Diana Mihalașcu, regizoarea proiectului, este partenera mea de lucru încă din anul I de facultate. Este persoana în care simt că îmi pot pune încrederea și cu care de fiecare dată când am lucrat, am simțit că învățăm lucruri palpabile una de la cealaltă. Întotdeauna ne-am luat proiectele ca pe niște exerciții, fără să avem pretenții de a face "marea artă". Ne-am jucat cu tot felul de concepte și zone, fapt ce ne-a ajutat automat să ne descoperim una pe alta. Când am început să lucrăm la Rușii nu zâmbesc am știut amândouă că atingem un subiect sensibil, și că probabil procesul o să fie mai greu decât ne-am propus. Ne-am lovit de uși închise în nas, de probleme în echipa artistică, schimbări de distribuție, măsurători greșite ale elementelor de scenografie și multe altele. Însă, lucrul care ne-a ajutat să ducem la bun sfârșit proiectul a fost comunicarea și susținerea reciprocă. Îmi aduc aminte, când am mers să depunem proiectul la Teatrul Apropo, stăteam amândouă în fața oglinzii și ne îmbărbătam una pe alta. Era pentru prima dată când lucram în afara unui cadru academic, era pentru prima dată când trebuia să vorbim cu un director de teatru, era pentru prima dată când nu era nici un profesor care să ne îndrume. Pe cât de panicate eram amândouă, pe atât de mult am simțit, după ce am aflat că am luat proiectul, că avem o libertate extraordinar de mare, adică, o zonă de experiment pentru joc și joacă. Am zâmbit ca două tâmpe.
Ingredientul nr. 3 - De la foaie la scenă
Aș minți să zic că tranziția de la foile mele mâzgălite la scenă a fost una ușoară. În nici un caz. Odată ce scenele se ridicau, toată viziunea textului se transforma, se schimba constant de la o indicație la alta. Actorii, care au fost deschiși la propuneri, începuseră în capul meu să se transforme pe bune în personajele pe care le-am creat. Totul prindea viață într-un ritm alert, iar eu încercam să procesez fiecare element nou care apărea pe masă.
Trebuie să mărturisesc un moment de slăbiciune, care ulterior mi-a influențat toată metoda de lucru la scenă. La un moment dat, într-o repetiție (extrem de) matinală, Diana vine să-mi propună o tăiere de text. Inițial m-am gândit că vorbim de 2-3 replici, ceea ce nu reprezenta o problemă. Ne-am așezat pe scaun, și mi-a prezentat propunerea: un monolog de o pagină și jumătate.
Mi-a picat cerul în cap.
La momentul respectiv nu înțelegeam de ce ar fi nevoie să fie scos atât de mult text. Am simțit că sunt un dramaturg prost. Mi-am simțit munca negată, n-am reușit oare să ating ceea ce voiam să transmit? Singurul lucru pe care am putut să îl spus atunci a fost: "Exclus.". Și atât. Mă blocasem.
Au început seriile de dezbatere: pro și contra, da și nu, rău și bine, forme și fond, hai Ioana și hai Diana, poți să și nu poți să.
Într-un final am înțeles, că nu este o chestie direcționată asupra muncii mele individuale. Ci, mai degrabă, un pas spre munca colaborativă pentru dezvoltarea spectacolului. Am înțeles atunci că, de multe ori, pentru sănătatea produsului artistic, este natural să mai amputăm pasaje de text care nu servesc viziunii regizorale. Am înțeles că nu sunt un dramaturg prost doar pentru că este nevoie de asemenea schimbări. Am înțeles că trebuie să mai las de la mine și că este total okay să existe astfel de "sacrificii", acolo unde sunt justificate.
Ingredientul nr. 4 - De ce nu zâmbesc rușii?
După ce am scos avanpremiera, am primit la un moment dat întrebarea: "Ioana, de ce nu zâmbesc rușii?". Așadar, am fost curioasă înainte să dau eu răspunsul, ce cred colegii mei din proiect:
Diana Mihalașcu / regizoarea proiectului
"Sincer, Ioana, nu mi-am pus niciodată această întrebare și recunosc asta cu o oarecare jenă. Am să răspund raportându-mă DOAR la spectacol. Titlul pus de tine este strâns legat de traseul personajului feminin, aproape că-i rezumă în întregime finalul.
Am stat până la ora asta să mă gândesc și cred că rușii nu zâmbesc pentru că nici Georgiana nu o mai face. Zâmbetul și râsetul ei recognoscibil dispar complet în final. Ea se deformează, nu mai e Georgiana, devine Ea. Ajunge acel personaj feminin fără o identitate exactă despre care am vorbit la începutul acestui proces. Am ținut mult ca Georgiana să piardă ceva. Personajul feminin se pierde pe sine, iar caracteristica cea mai proeminentă a Georgianei e râsul. Am luat asta. Am vrut să văd acest personaj întrupat de ea fără zâmbet, fără râs, fără vocea ei, fără părul ei, fără fața ei și fără sclipirea din ochi.
Nu știu sincer dacă tot ceea ce am lucrat cu ea pe partea de traseu psihologic se înțelege. N-ai idee cât aș vrea ca oamenii să treacă peste simplul înțeles al titlului și să ajungă mai în profunzime.
Atât mi-a venit în noaptea asta. Nu știu dacă e bine ce am zis. De fapt nu cred că ar trebui să mergem pe varianta de răspunsuri bune și răspunsuri proaste. Oricum, titlul este în regulă, deși cred că putea fi mai scurt."
Leonard Chionac / actor
"Nu m-am întâlnit niciodată cu un rus, să văd dacă zâmbește sau nu. Probabil, vorbind despre situația politică actuală, cred că rușii nu zâmbesc. Sau altfel spus, nu mai zâmbesc. Au uitat să o facă. Dar cât de curând cred că lucrurile se vor schimba. Sper!"
George Olar / actor
"Zâmbetul e pentru cei care mai au speranță. Ce rost ar avea să zâmbești când simți că totul în jurul tău se prăbușește. Sunt în suferință și poartă greutatea propriilor vieți, fiind într-un război cu ceilalți și cu ei înșiși.
El - un simbol al generației contemporane, care se confruntă cu o lume haotică în care emoțiile și relațiile interumane sunt puse la încercare. Un personaj sensibil și plin de emoții care este adesea dominat de impulsuri contradictorii. Acaparat de neputința este doar observator a ce se întâmplă în jur: război, pandemie, pierderea Ei.
Îmi place că am ocazia să transmit trăirile și stările generate din perioada covid. Mă identific cu El. Să fii prins între pandemie și război a fost un test dificil pentru starea și stabilitatea mentală."
Georgiana Cristurean / actriță
"Rușii nu zâmbesc pentru că nu este ceva gratuit. Fiind de la început în proiect, am trecut prin multe schimbări, însă am reușit de fiecare dată să ne adaptăm la situație. Drumurile Cluj-București, unde ne jucam tot felul de jocuri, ne-au ajutat să ne apropiem și să formăm o echipă completă. Ioana, să menționezi momentul în care am inundat baia spălând materialele din spectacol. Vedeți voi mai multe la premieră."
Radu Fărcane / actor
"Personal cred că rușii zâmbesc așa cum niciun alt popor nu ar putea zâmbi. Poate problema e că au fost și sunt perioade în care și lor și tuturor ne e mai greu să zâmbim. Cu atât mai valoros cred că e un zâmbet acum, fie el și umplut de lacrimi și muci. Genul ăsta de zâmbet care se menține plin de speranță atunci când ochii își pierd lumina, pe care l-am regăsit lucrând la acest spectacol."
Subsemnata / dramaturga (pasaj din text)
"Mi-am sunat rudele din Galați pentru a-i avertiza, și ei trebuie să fie pregătiți pentru orice situație. Când eram mică, ca orice copil, obișnuiam să zâmbesc cu gura până la urechi, iar bunica mereu îmi zicea că rușii nu zâmbesc. Ea, provenind dintr-o familie de ruși, consideră că eu le duc gena mai departe, deci trebuie să mă conformez. Simt că duc o povară din cauza asta, că am același sânge cu cel ce distruge mii de vieți fără milă. Eu nu sunt ca el, eu nu vreau să fiu ca el."
Fotografii din galeria realizată de Dan Moruzan, disponibilă integral aici.