"8: Nu se acceptă filmele de gen"
(Dogma '95)
A.L.Ș.: Am auzit recent o chestie nemaipomenită în legătură cu Marfa și banii: i s-a reproșat, de nu știu ce ziaristă de doi lei, că prea și-a făcut reclamă cu prezența la Cannes! Cu alte cuvinte, dacă un film românesc iese - cînd iese... -, dacă în plus are șansa de a fi arătat la cel mai mare festival de film din lume și dacă - lucru de neiertat! - mai are parte și de cronici bune (cum a avut filmul lui Cristi Puiu în Les inrockuptibles și Télérama), trebuie neapărat ca regizorul - ca să fie "de gașcă" - să-și bage capul în pămînt și să nu zică nici pîs... Tot ceea ce e normal și la mintea cocoșului în alte părți - adică, să-ți faci reclamă cu prezența într-un festival, oricît de mic... darmite cu Cannes-ul! -, la noi e suspect!!
M.C.: Nu înțeleg de ce te mai miri... presa noastră oricum e plină de paradoxuri. Știi foarte bine că pentru o bună parte a ei, festivalul de la Cannes e o chestie minoră care nu interesează pe nimeni. (Ar trebui să pun pe undeva niște ghilimele, pentru că perla aparține cuiva care lucrează chiar la un cotidian.) Se poate cădea, la fel de ușor, în extrema cealaltă, la fel de enervantă - și aici, scuze pentru filmul lui Puiu, care pică pe nedrept între ciocan și nicovală: dacă un film românesc pleacă la Cannes, dintr-o dată devenim preocupați de un festival pe care începem să-l numim "cel mai" și "cel mai" - tocmai pentru a ne pune mai bine pe noi în fason. Repet însă: e o chestiune de principiu, care n-are nici o legătură cu Marfa și banii. Întîmplător, a fost chiar filmul care a salvat onoarea secțiunii Chenzina realizatorilor în care a fost prezentat; și n-o spun numai eu, ci și ex-cronicarul Cahiers-urilor, Fréderic Strauss, într-un număr din Télérama. Ce mă miră pe mine e faptul că în ciuda acestei reclame - eu cred că n-a fost nici pe departe atît de agresivă pe cît ar fi trebuit - filmul n-a prins la noi. Iar asta mi se pare cu adevărat grav și, cum spuneai, suspect. Grav - pentru că un film despre care s-a tot scris că aduce un suflu proaspăt într-o cinematografie terminală nu a interesat interminabilul șir de intelectuali - chipurile, informați - de la noi. (Căci de la publicul de rînd nu poți emite mari pretenții cîtă vreme: 1. n-a existat nici cea mai decentă fărîmă de publicitate și 2. filmul n-are nici pe departe distribuția unei șuse demne de Sala Palatului.) Și suspect - pentru că felul în care a fost aruncat pe piață de către Româniafilm seamănă mai degrabă cu un "hai să ne spălăm pe mîini că prea ne-a dat bătaie de cap filmul ăsta." Și vorbim aici despre un film care, dacă n-ar fi fost Cannes-ul, ar fi stat probabil bine-mersi la răcoare, la discreția politicii (?) de distribuție a instituției amintite care-l catalogase, în pudibonderia-i manifestă, mult prea vulgar...
A.L.Ș.: Chestia cu vulgaritatea, pe mine mă lasă mască! De parcă cei care se plîng de ea ar vorbi ca-n romanele lui Henry James... De parcă nu ăsta e limbajul cotidian, pe străzi, în baruri & tramvaie... De parcă nu ar exista o vulgaritate mult mai periculoasă, pentru că insidioasă - cea care vine pe "filieră", să zicem, "intelectuală", bine împachetată în discursuri sforăitoare și profund ipocrite despre... "vulgaritate"... Oamenii ăia sînt vulgari în sînge - chit că au un limbaj "elevat"; există o vulgaritate atît de căsăpitoare, în discursurile unor politicieni, dar și "lideri de opinie" din mass-media, încît ce se-aude pe stradă e floare la ureche. E o problemă foarte dezbătută, inclusiv în Vest (acolo se vorbește mai mult de "violență", dar e același lucru: adică, tu - pentru că vorbești urît, "porcos" -, mă agresezi pe mine, care sînt o mimoză...) E vechea aporie: Filmul reflectă Realitatea; bun, dacă o reflectă - reflectă și limbajul acelei realități... Iar cînd filmul iese pe piață, ce faci? Îl cotezi Nerecomandat sub 18 ani... E o soluție, dar chestia asta nu păcălește pe nimeni - plus că, așa cum spuneam, pe străzi auzi chestii și mai tari ca-n film.
M.C.: M-aș bucura dacă filmul s-ar vinde, în cele din urmă, în Vest: sînt convins că acolo ar prinde. La Cannes, de pildă, în doar patru proiecții s-au strîns de două ori mai mulți spectatori decît într-o săptămînă de difuzare în foc continuu la Scala... Dar hai să vorbim mai bine despre film!
A.L.Ș.: Sînt cîteva lucruri într-adevăr foarte bune în "marfa" (care n-a adus bani...) a lui Puiu: suspansul, de pildă; apoi felul în care e "construită" revelația - care ține tot de suspans, dar și de o foarte eficientă construcție narativă, în care ai senzația că "nu se întîmplă nimic" (dialoguri, 25 minute de urmăriri - și pe urmă pauză) și-apoi, dintr-o dată, îți dai seama cît de groasă e chestia... Finalul e poate cel mai bun final de film românesc de la Reconstituirea încoace - o dată pentru că "o lasă-ncurcată", exact așa ca-n viață, și pe urmă pentru că tensiunea morală pe care o declanșează te urmărește mult timp după aia. E o poveste care nu-ți dă lecții, dar din care înveți fără să-ți dai seama că înveți... Nu știu dacă e un "road-movie inițiatic", cum am auzit că l-a descris Puiu, mi se pare că treaba asta cu inițierea e cam fumată, adică: bun, atunci orice road-movie e inițiatic - pentru că așa vrea mușchii lui, pentru că nu se poate altfel... mă rog.
M.C.: Se poate și altfel: Duel / Duelul pe autostradă al lui Spielberg - pe care nu poți să nu-l invoci și în cazul filmului de față - n-avea prea mult de-a face cu inițierea personajului. Era un strălucit exercițiu de construcție a suspansului care te ținea în scaun de la început pînă la sfîrșit. Inițierea era, poate, doar a spectatorului, care parcurgea în trombă toate acele praguri de percepere a propriilor angoase.
A.L.Ș.: Sînt de acord că și aici există praguri, foarte clare, pe care le trec cele 3 personaje - dar eu văd chestia asta mai mult ca un bun decupaj al story-ului, ca "liant" al personajelor, etc. Și aici aș avea o mică nemulțumire - nu, de ce mică: una mare, pentru că se referă la o anumită mentalitate... macho! Personajul feminin, jucat perfect de Ioana Flora altminteri, este "de umplutură". Filmul e de fapt un "buddy movie" în care a fost aruncată, pentru "culoare", o fătucă. Las' că-mi dau seama de ce a fost "aruncată" (e un amestec de Juliette Lewis & Jean Seberg trecute prin Tricodava), dar pur și simplu nu are ce face în film - nu întîmplător, singurul conflict pe care îl declanșează pornește de la un fleac: de la o înghețată. Nu zic, ca alții, că ar fi trebuit să "se-ntîmple ceva" între ea și celălalt - ar fi fost banal: road-movie cu triunghi amoros... -, dar problema e că nu se-ntîmplă nimic nici între ea și prietenul ei! Nu există nici o tensiune sexuală între ei - ceea ce mi se pare neverosimil... Adică: cu morala, filmul stă bine; cu dialogurile, nu mai zic, brici (chestia cu drumurile & bitumul e Tarantino pur!); cu interpretările - la fel (dacă vrem să căutăm neapărat analogii, Dragoș Bucur e un fel de Belmondo - Belmondo din A bout de souffle, firește); unde NU stă bine e la partea cu sexul. E ciudat de frigid... Bun, am înțeles că totul trece în limbaj, în înjurătură, iar după aia în tandrețe (momentele post-înghețată, în dubă, sînt foarte dulci...), dar între ele nu e nimic. Nu-mi dau seama dacă e-o chestie de generație (gen: ne "inervăm" prin bancuri, o punem și p-ormă stăm ca broaștele la vivisecție... poate ni se mai pune un banc...bla-bla-bla, blazare is the name of the game?), dar adevărul e că o oareșce chimie erotică ar fi dat filmului mai mult firesc; zic - nu știu, poate mă înșel?
M.C.: Eu înclin să cred că e, așa cum presupui, o chestie de generație. Poate că filmului îi lipsește o tensiune erotică între personajele jucate de Dragoș Bucur și Ioana Flora, dar ce vrei: asta-i filozofia de cartier (una mai blîndă însă, nu foarte hip-hop-istă) care spune că tipa trebuie să stea cuminte într-un colț - sau, în cazul filmului, pe bancheta din spate - atunci cînd tipul ei se întîlnește cu un alt tip ca să pună țara la cale. Și mai spune ceva filozofia asta tîmpită: că faci orice ca să nu lași urme de tensiune erotică de teama celuilalt tip care te-ar lua imediat la mișto (în genul: "bă, da' ce te mai are sub papuc... Fii și tu mai bărbat... etc...").
A.L.Ș.: Cred că ai dreptate. Există în film o scenă de un haz uriaș - aceea a predării genții, în București, pe "str. Agricultori"... Totul e perfect acolo - tempoul, mutrele... -, dar faza cu mobilul, pe care mafiotul i-l ține la ureche puștiului jucat de Alex. Papadopol, e genială: e ca și cum l-ar considera o femelă care n-a mai văzut în viața ei un mobil & nu știe cum să-l folosească, și chiar dacă a văzut & știe, oricum bruta nu are încredere să i-l dea în mînă. E un mic "detaliu" care spune volume despre România actuală, din multe pdv!
M.C.: La bile albe, eu aș mai adăuga cîteva momente puternice: acel portret de familie de la început, surprins în înghesuiala bucătăriei; șocul bîtei-care-sparge-geamul-de-la-mașină (știai că au filmat trei duble? Aș fi putut jura că bugetul nu le va permite decît un geam spart); și finalul (m-a amuzat chiar că cineva a putut crede că cei din jeep-ul roșu ar fi putut avea un accident! În plin cîmp...)
A.L.Ș.: Iar eu mă-ntreb dacă filmul nu ar fi avut de cîștigat cerînd (și obținînd; sau nu - vezi "punctul 8 de la Copenhaga" din moto!) un "certificat Dogma '95", cum au primit "n"-șpe filme - unele nule de-a dreptul -, care își vîră patalamaua "D-95" în pre-generic și automat se vorbește despre ele. Nu știu, poate că e de admirat curajul lui Puiu de a o lua pe o cale care să n-aibă nici în clin cu "establishment-ul" nostru de căcat, nici în mînecă cu gagul anti-establishment al jupînului Von Trier... dar poate că trebuia să se gîndească puțin și la partea de marketing. Acuma, nouă ne-a plăcut, franțujilor, culmea, le-a plăcut și lor... însă vorba lui Andrei Gorzo, după avanpremiera de la "Cinematecă": la noi, nu prea are public! Și asta nu pentru că filmul ar fi "abscons", cum se-ntîmplă la case mai tari din parcări mai mari, ci pentru că - paradoxal - publicul lui țintă îl snobează... Eu am scris în Libertatea că e "cel mai bun film românesc din ultimii 5 ani", dar puteam să pun încă 10-20 ani acolo, că tot li se rupe unora (mulți...). Pentru că e atît de "zdruncinat", și spectatorul nostru nu e obișnuit cu camera în mișcare, a fost taxat de "prost" - am auzit-o cu urechile mele; iar persoana nu era cine-analfabetă, ci doar neadusă la zi cu studiile, să zicem... Aici e paradoxul: că substanța e proaspătă, actorii sînt proaspeți, replicile etc sînt proaspete - dar publicul nu vrea și o formă proaspătă; el vrea story ca la Hollywood... sau, Doamne ferește!, ca la UNATC. Mă rog, să nu generalizez - nu toți; dar majoritatea...
M.C.: Vezi și eșecul parțial, la noi, al lui Blair Witch Project: forma e proaspătă, slavă Domnului, dar și zdruncinătura aparatului de filmat... (De fapt, se putea ca dezabuzatul și mult-prea-versatul nostru public să nu ignore un film care a mers extraordinar de bine în lume?) Tot o formă de snobare e și asta Și de limitare: după ce au mîncat o dată caviar (Tarkovski, Kieslowski, Wong Kar-wai...), unii nu se mai uită nici la icrele de știucă. Cît despre Dogma '95: presa / publicul nostru abia reacționează la Cannes, vrei să-i destabilizezi complet fluturîndu-le un ștraif pe care scrie "Dogma 95"?...