Promisiuni cu strong physical presence - Smiling Georgia la Astra Film Festival, 2024

Ciudat și înfricoșător, într-un mod paradoxal, sincer și amuzant într-un mod naiv, ajungi să te hlizești la ceva ce nu ar trebui. E de tot râsul cum suntem duși de nas în atât de multe privințe și devine amuzat să îi vedem pe alții în situația noastră. Documentarul Smiling Georgia, regizat de Luka Beradze, ne zâmbește pe sub mustață (în cazul ăsta pe sub gingii).

Subiectul pe care e bazat e destul de direct: pornește de la ce există, nu așteaptă să se întâmple ceva: 2012, Georgia, în timpul campaniei prezidențiale. Evident, în prim plan sunt promisiunile. Mikheil Saakashvili, unul dintre cei 12 candidați, a pornit campania Smiling Georgia. Le promite oamenilor cu posibilități financiare reduse că în schimbul votului lor vor avea acces la controale dentare. Zis și făcut. Campania pornește imediat. Mulți dintre cei care profită sunt din mediul rural.

Povestea trece prin trăirile câtorva dintre ei. Ne povestesc cum au fost la dentist și le-au fost scoși de la 1-2 dinți la 15, primind programare pentru a li se face o proteză. Dar când se duc pentru a doua intervenție, li se spune că Mikheil a pierdut alegerile și că "nimeni nu mai are timp de dinții lor acum".


Cred că acestui documentar i-a ieșit foarte bine contrastul. A portretizat curat mediul din care a pornit povestea, fără să intervină și fără să se ascundă. S-a poziționat suficient de aproape încât noi să simțim autentic ce ni se povestește. Și a arătat contrastul între promisiuni și umilința ascunsă a celor care au crezut în aceste promisiuni ale unui om cu fața pe stâlpi, copaci și coșuri de gunoi.

Documentarul Smiling Georgia este un exemplu pentru relația signified - signifier. The signified, semnificația, se poate rezuma la patologia puterii, iar the signifier, semnificatorul, sunt acțiunile burtoase, dar, de fapt, fără substanță. România este într-o situație asemănătoare. Majoritatea țărilor sunt în această situație înainte de alegerile prezidențiale. Se fac promisiuni: case, impozite, salarii, alocații, pensii, cărți... Fețele cu nasul mare cât balconul, acele fețe care se uită foarte pătrunzător la tine, cuvintele de duh de lângă, culoarea de fundal și cine mai știe ce referințe, vor să ne convingă de un viitor sigur. Relația asta, contrastul pe care reușește să ni-l prezinte, este ce ține documentarul în picioare (deși în a doua parte simt că se pierde din acest contrast).

Să nu uităm de ideea că documentarele ascund tot mai des camera pentru a părea autentice. Stilul invizibil. Noul autentic este, de fapt, ce simt acești oameni că este important să transmită atunci când știu că au șansa să spună ceva ce va ajunge mult mai departe de mediul lor.

Smiling Georgia, regizat de Luka Beradze, se simte ca un mit din care se vor inventa bancuri proaste. Partea tristă e că nu doar în Georgia s-au întâmplat sau se pot întâmpla astfel de lucruri. Bancuri proaste se fac periodic, nu știu cum, o dată cam la 4 ani (sau la 5 ani).