Despre acele zile fierbinți și demente din vara lui 1941, la o săptămână după intrarea României în războiul de recuperare a teritoriului furat de către URSS, s-a vorbit și s-a scris: cu indignare, cu oroare și restul ingredientelor. Istoricii au explicat, pe baza dovezilor (unele destul de confuze, forțate sau chiar părtinitoare) că ar fi fost o acțiune strategică și tactică de curățare a zonei din spatele frontului recent deschis de elementele nesigure - în speță populația evreiască. Mai fuseseră pomeniți, aiurea, și legionarii; deși ei dispăruseră din conducerea statului după 23 ianuarie. S-a vehiculat ipoteza de provocare (chipurile, pusă la cale de serviciile secrete germane) și preluată, inerțial, de elemente românești, oameni și instituții.
Or, filmul acesta cu totul remarcabil găsește, adună și încearcă (după cum declara realizatorul său, Moscu Copel) să te facă să te întrebi (căci, de înțeles mi se pare imposibil) cum de a fost posibil așa ceva? Martorii fotografici (cei care conferă expresivitatea titlului) se adună temeinic, cu măsură, fără grabă, dezvăluind grozăvia celor petrecute în blestematele zile, într-un oraș cunoscut și încă alintat cu sintagma "Dulcele Târg al Ieșilor". O observație crucială, punctuală, precisă și edificatoare, menționează în context decretul Consiliului de Miniștri antonescian potrivit căruia populația nu avea voie să dețină, la vremea aceea, aparate de fotografiat și, cu atât mai puțin, să le utilizeze în spațiul public. Totul sub amenințarea pedepsei cu temuta Curte Marțială. Și atunci... de unde multitudinea aceea de fotografii cu maldăre de cadavre aruncate pe marginea străzilor, cu cârduri de cetățeni români de religie mozaică mânați cu brutalitate și cruzime, înghesuiți exterminator în trenuri de vite supra-încărcate, unde sute dintre ei au murit asfixiați, de sete și căldură?!
Să nu uităm cât de complicat, sub aspect tehnic, se făceau pe atunci fotografiile. Nu erau niște trecători cu telefoanele mobile. Regizorul nu afirmă, cu de la sine putere, dar imaginile însoțite de deslușirile unor supraviețuitori și ale istoricilor conduc, indubitabil, la concluzia că totul a fost nu doar îngăduit, ci organizat temeinic, urmărit, imortalizat cu cinism și profesionalism. Analiza instantaneelor copleșitoare nu lasă loc nici unei relativizări, îngăduințe sau scuze de genul stupid "Se mai întâmplă, în război" , așa cum au mai încercat niște naționaliști inepți să îndulcească lucrurile. Nu, nu a fost întâmplare, nici izbucnire, ci planificare criminală. Asta este limpede. Protagoniștii supraviețuitori, aduși de Copel în calitate de martori vorbesc, acum, fără ură sau furie, cu un fel de resemnare înțeleaptă, parcă. Dar nu cu împăcare. Tocmai de aceea, amintirile lor sunt nu numai credibile, cât și elocvente, edificatoare. Cadrul tihnit în care i-a plasat regizorul conferă discursului lor un fel de necesară detașare, cu atât mai convingătoare. Persistă, în trăirile acestor protagoniști, și este delicat valorificată o notă de demnitate care nu a putut fi nici zdrobită, nici alterată. Spre deosebire de tonul indignărilor naționalist-autoritare, întâlnit uneori, acești oameni nu fac decât să-și amintească. Și o fac minuțios, măsurat în vorbe, cu acea durere care nu poate trece nici în șapte vieți - dar care lasă undeva, în afara cadrului, ura sau revanșismul. Un ritm așezat, susținut impecabil de un montaj numai aparent simplu, dar mai ales de muzica expresivă a lui Marius Copel, revelă (în laboratorul foto sau "doar" al memoriei) încercarea de a pricepe... a înțelege cum au putut unii oameni (mulți investiți cu putere de instituțiilor de stat, ba chiar purtători de uniforme ale statului român) să accepte să facă ceea ce au făcut. Una dintre calitățile acestui demers cinematografic este că, pe parcursul celor aproape 90 de minute, nu se acuză, nu se condamnă, nici măcar nu se afirmă explicit sentimentele de oroare care bântuie orice martor (aici intră și spectatorii din întunericul sălii), lăsând faptele dovedite cu indubitabilă exactitate să acționeze asupra conștiinței fiecărui privitor.
Cu calm, fără înverșunare sau încrâncenare, Moscu Copel s-a ținut departe de orice alunecare spre arsenalul propagandistic al unor asemenea rememorări, conferind filmului său o îndurerată sinceritate. Pornind de aici, el a înnobilat mărturiile culese și alese, orânduite și înfățișate cu temeinicia maturității, a înțelepciunii și eleganței sale și a interlocutorilor. Cele care, oricât te-ai strădui, se dovedesc totuși neputincioase să te facă să pricepi cum au fost capabili niște oameni (?) să facă ceea ce au făcut. Trist. Foarte trist. Dar, totodată, etern îngrijorător și periculos.