După îndelungate popasuri în comedia clasică, românească și universală, Ada Milea s-a lăsat inspirată de scrierile Hertei Müller, laureata cu Nobel în 2009, și a prelucrat (cum altfel dacă nu în stil personal?) fragmente din opera literară a acesteia. Fragmente referitoare la biografia scriitoarei de limbă română și germană, emigrată din România în 1987, cu puțin timp înainte de prăbușirea lui Ceaușescu. Adevărurile dure și nostalgice despre copilăria și viața trăite în România sunt puse pe note de o caldă melancolie și candidă melodicitate, adunate sub titlul Cântece de speriat frica. Mica sală a Studioului Euphorion al Teatrului Național din Cluj a fost astfel aranjată încât intimitatea creată să adune laolaltă prietenii de pe scenă cu cei de pe gradene (incomode, din păcate).
În spațiul îngust de joc ne-a întâmpinat statura impunătoare a lui Miron Maxim, la costum, ca un avertisment sever la ceea ce urma să ni se prezinte. Securistul cu ținută sobră și mers apăsat, sigur de sine și de menirea lui. Personaj simbolic tipic pentru un regim polițienesc, el avea sarcina să supravegheze tot, să reprime din fașă orice tendință de împotrivire față de regimul comunist la putere. Și Herta se împotrivea cum putea scrâșnind din dinți, după ce mama ei a fost deportată în Uniunea Sovietică, unde a fost deținută cinci ani într-un lagăr de muncă forțată.
Credeam că vor fi niște cânticele acompaniate la chitară și atât. Dar Ada Milea trimite pe scenă mai mulți prieteni în jurul Ancăi Hanu, interpreta principală, adică EA, cea dispusă să-și pună în cântec propria biografie fragmentată. Ceilalți sunt: Prietenul de la chitară electrică: Radu Dogaru, Prietenul de la tobe: Cristian Rigman, Prietenul de la clape și bas: Mihnea Blidaru, Mama: Adriana Băilescu, Prietena de la lumină și de la regia tehnică: Mădălina Mânzat și Securistul de la sunet: Vlad Negrea. Ei formează echipa muzicală a teatrului, exersată și în alte spectacole de aceeași factură. Evocarea atmosferei glaciale din anii dictaturii mi-a amintit de înscenări mai mult sau mai puțin reușite din stagiunile trecute ale Naționalului clujean, cum ar fi Amalia respiră adânc (de: Alina Nelega, regia: Tudor Lucanu, 2014), unde Anca Hanu era o adorabilă pionieră fruntașă sau Singur printre mârlani (regia și coregrafia: Andrea Gavriliu, după texte de Florin Bican, 2019), secvențe comice construite pe un eșafodaj parodiat de cântece patriotice și sintagme ridicole, lozinci specifice în epocă.
Calitățile vocale ale Ancăi Hanu au fost exploatate și în rolul de un comic-grotesc al Chiriței, amintit deja. În actuala premieră a Naționalului clujean, talentata actriță adaugă la umorul subtil finețea unei sensibilități poetice rănite în lupta cu realitatea devastatoare. Dar nu realitatea obiectuală, fizică, ci aceea socială, întreținută cu brutalitatea pumnului în gură. În copilărie, ca orice copil crescut la țară, mergea cu vacile la păscut în natură. În ciuda peisajului frumos din jur, i se părea că nu face parte din el. O undă de însingurare se produce. Ea se va accentua cu anii și când va ajunge traducătoare într-o fabrică (vă mai amintiți? "ce frumos oraș, fabrici și uzine" cânta stingher Alexandru Andrieș acompaniindu-se la muzicuță) se va lovi de brațul dur al Securității, care a marcat-o profund.
Demersul Adei Milea e și un prilej de a cunoaște mai multe despre scriitoarea născută în comunitatea șvabilor din Banat. Desprind din exegeza făcută de Cristina Hodean asupra operei laureatei cu Nobel: "... cred că cea mai potrivită denumire a scrisului Hertei Müller este de literatură a disidenței, politice și literare, personale și de grup, ca membră a Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat)." Dar nu de această latură incisivă a scrierilor Hertei Müller este atrasă în mod deosebit Ada Milea, ci de poeticitatea textelor, de finețea observațiilor și a trăirilor din anii copilăriei și următorii până la emigrare. Sunt grijile mărunte ale mamei ca fetița ei să aibă batistă curată la ea când merge la școală, episod excelent realizat, batistă-simbol fluturată și la despărțirea de prietena sa, când pleacă definitiv în lumea liberă. Pe lângă caruselul cuvintelor decupate, cu litere așezate în spirală pe unul din stâlpii sălii studio, EA, eroina, naratoarea împovărată de apăsarea trecutului, amintește despre caruselul (noi, copiii, îi spuneam ringhișpil) în care era, copilă, trăia exaltată sentimental că e singură proiectată pe azurul cerului, simbol al libertății.
Pornind de la impulsurile textuale, spectacolul e foarte bine lucrat și vizual. Când scotocește prin geamantanul amintirilor, EA scoate la iveală numai cuvinte pe cartoane, din cartoane, sumedenie de cuvinte risipite în jur. Zestrea memorială stocată în paginile scrise devine evidentă, material. Când cartonașul cu cuvântul cer ajunge vizibil, pe jos, este călcat în picioare și strivit cu ură de securist. Multe sugestii de acest fel sunt legate într-un lanț ce se înfiripă sensibil și colorează biografia sentimentală a eroinei: zăpada, batista, dicționarele, prietena confidentă. Scenografia lui Alexandru Mureșan dă o sugestie de muncă în fabrică prin biroul demodat cu dicționare și scară atașată exterior sau dă iluzia intimității scriitoarei, legată ombilical de mașina ei mecanică de scris expusă pe o măsuță. Consultant este Ernest Wichner, reglaj sunet - Victor Panfilov, asistent scenografie - Cate Cherecheș. Ca să fie cât mai veridică atmosfera reînviată pentru o oră de concert, muzicanții, figuri pitorești, prieteni rezoneri ai amintirilor evocate, poartă pe cap șapca proletară!
(foto: Nicu Cherciu)