Cunoscător perfect al operei lui Eugène Ionesco, pe textele căruia a realizat memorabile montări, Cântăreața cheală, Jacques sau supunerea, Scaunele, Noul locatar, Rinocerii (pe unele de mai multe ori) regizorul Gábor Tompa construiește în Pietonul aerului, spectacolul Teatrului Național "Lucian Blaga" din Cluj, un veritabil poem oniric. Scrisă în anul 1962, în perioada Războiului Rece, piesa rezidă într-un avertisment, recunoscut atunci, valabil și în contextul actual.
Pornind de la didascaliile ionesciene, dar în unitate cu geometria conceptului regizoral, geometria spațiului, excelent imaginat de scenograful Adrian Damian, coexistă cu spiritul textului. "Imediat in stânga, o căsuță de țară în stil englezesc [...]. Căsuța, ca și peisajul descris mai jos, trebuie să ofere o ambianță de vis. În același timp, acest onirism trebuie creat în principal prin mijloacele specifice unui pictor "primitiv", un artizan care mimează amatorismul, și mai puțin prin mijloacele artistului suprarealist.[...]. Totul e scăldat în lumină, fără nici un colț umbrit, fără voaluri etc. Restul scenei reprezintă o câmpie cu iarbă înaltă, foarte verde și proaspătă, pe o colină ce domină valea. [...] Cerul e foarte albastru și foarte limpede. Câțiva copaci pe scenă, etc.", notează Eugène Ionesco în didascaliile ilustrate profund sofisticat de Adrian Damian, alături de elocventele costume, viu colorate, ale Luizei Enescu. Salteaua gonflabilă cu copaci și coloane, ce apar și dispar cu lejeritate, servește universului ionescian, prin imaginile ce amintesc de picturi naive, dar sugerează și lipsa de consistență a ideologiilor promovate de diversele grupări, prin dezumflarea bruscă din final. O lume gonflată, absurdă, un univers al formelor lipsite de fond.
În replicile piesei Cântăreața cheală, dar și în montarea lui Gábor Tompa din 1992, personajele se înnămolesc în limbaj, în banalitatea lui. În Pietonul aerului Ionesco recontextualizează teme din Cântăreața..., prin grupul personajelor care vorbesc fără să spună ceva, într-un timp fără timp, într-o altă tragedie a limbajului. Dialogul de început convivial, de manual pentru învățarea unei limbi străine, cultivă aceeași expresie a prețiozității, a contradicției aparență-esență, a formei fără fond.
Ca tribut al spectacolului din 1992, în care protagoniștii-păpuși ieșeau dintr-o cutie muzicală, și în Pietonul aerului sunetele de început imită cutia muzicală, prin acordurile imnului Regatului Unit, iar personajele sunt prezentate marionetistic într-o armonie de sunet și mișcări. Remarcabile songurile, care se întind de altfel pe tot parcursul reprezentației, compuse de Vasile Șirli, secondate de mișcări plastice, sugestive, concepute de Ferenc Sinkó.
Și în Pietonul aerului regizorul Gábor Tompa dimensionează profilul personajelor în simbioză cu universul ionescian, unde anti-eroii apar ca: "Marionete. Ființe fără chip. Mai degrabă: rame goale, cărora actorii le pot împrumuta propriul lor chip, persoana lor. [...] În cuvintele fără șir și lipsite de sens pe care le rostesc ei, pot pune ce vor, pot exprima ce vor, comic, dramatic, umor, pe ei înșiși." Astfel: Cristian Grosu (Ziaristul), Mihai-Florian Nițu (Primul englez), Angelica Nicoară (Prima englezoaică), Silvius Iorga (Băiețelul, fiul lor), Miron Maxim (Al doilea englez), Patricia Brad (A doua englezoaică), Cecilia Lucanu-Donat (Fetița, fiica lor), Radu Lărgeanu (John Bull), Irina Wintze (Prima englezoaică bătrână), Elena Ivanca (A doua englezoaică bătrână), Ioan Isaiu (Unchiul-Doctor), Dan Chiorean (Angajatul de la Pompe Funebre), Ruslan Bârlea (Judecătorul, Călăul, Primul asesor), cu expresivitate și meșteșug actoricesc, dau chip personajelor, pe care le nuanțează caracterologic, uneori și cu umor, definind universul unei banalități absurde.
Personajului principal îi sunt atribuite elemente biografice similare cu cele ale lui Eugène Ionesco. Bérenger, conturat cu subtilitate și inventivitate de Matei Rotaru, este un celebru autor dramatic, are o soție și o fiică, o familie de care se simte foarte legat, fiind diferit de ceilalți purtători ai aceluiași nume, Bérenger, din Ucigaș fără simbrie, Rinocerii sau Regele moare. E mai puțin naiv, mai lucid și în același timp mai jucăuș, la un moment dat apropiindu-se chiar de vârsta fiicei sale Marthe, o fetiță matură în abordarea lucrurilor, plină de afecțiune pentru tatăl și mama sa, interpretată convingător, cu inteligență scenică, de Diana-Ioana Licu. Figura soției și cea a fiicei, din viața reală a dramaturgului, sunt proiectate în imaginea personajelor feminine Joséphine și Marthe. Textul conține momente de armonie conjugală, ca oglinzi ale cuplului autorului.
Imaginea centrală a spectacolului este însă zborul, mersul prin aer, imagine care își are originea în vis, vis ce are legătură și cu motivul mitologic al lui Icar, intrând în sfera arhetipurilor și a logicii care guvernează inconștientul colectiv, despre care vorbește și Jung. La baza piesei stă ideea potrivit căreia în trecut omul era capabil să zboare, pe când omul prezentului și-a pierdut această abilitate, pe care Bérenger încearcă să o regăsească. Zborul lui Bérenger este un vis eliberator. Ceea ce vede Bérenger de sus (teroare, războaie, masacre, catastrofe) este partea de critică a contextului social, asociată substratului oniric.
Prin descifrarea fidelă a textului ionescian, Gábor Tompa aduce în scenă datele esențiale ale condiției umane, unde realul și irealul, conștientul și subconștientul, lumea concretă și visul, se împletesc. Joséphine, virtuoasa soție a lui Bérenger, figurată cu o paletă largă de abilități scenice de Anca Hanu, pe lângă întruchiparea scenică a soției dramaturgului, integrează în trăirile ei și o parte din neliniștile autorului - teama de moarte, dispariția în neant, disperarea pierderii celor dragi.
Joséphine este bântuită de imaginea tatălui mort, dar despre care personajul Unchiul-Doctor spune că ar fi viu. Secvențele în care este prezentă și Joséphine sunt uneori tragi-comice, alteori alternează cu cele specifice visului, cum sunt scenele în care apar coșmarurile ei. Punctul culminant este atins în momentul în care Josephinei i se înscenează un "proces absurd", kafkian, prezidat de un complet de judecată uriaș, cu trăsături coșmaresc-fantastice, o inspirată proiecție video realizată de Radu Daniel, care semnează video design-ul spectacolului.
Întâlnim totodată și tema "grădinii biblice". În anumite momente uneori comice, alteori lirice sau tragice, alternează absurdul cu simbolismul religios; podul de argint, copacul cerului (Axis mundi), care apare și dispare, sau grădinile edenice care vor fi restaurate conform speranțelor Marthei din final: "Poate că totul se va aranja... poate că flăcările vor putea fi stinse... poate că gheața se va sparge și se va topi... poate că abisurile se vor umple... poate că... grădinile... grădinile...." Coloana, copacul sau tufișul, scara de argint sunt simbolurile cu rol de a semnala supranaturalul de natură divină. Trecătorul din Anti-Lume (Cătălin Codreanu), conceput cu sens transparent de Gábor Tompa, trimite spre imaginea unui Crist dintr-o lume răsturnată, venind dintr-un spațiu esență a Răului etern.
Pietonul aerului, cu premiera în luna mai 2024, a avut o toamnă a zborului prin spațiul feeric al festivalurilor: de la Întâlnirile Internaționale de la Cluj, ediția cu numărul XIII - ALTERITĂȚI, la Festivalul Național de Teatru, FNT34, până la Festivalul Internațional de Teatru INTERFERENȚE, într-un univers al aplauzelor, al succesului meritat!
Fotografiile sunt realizate de unul dintre cei mai buni fotografi de teatru - Nicu Cherciu, Teatrul Național "Lucian Blaga" Cluj