De la o alteritate la alta
"Alteritate" e un termen care poate fi citit în cheia comprehensiunii, a recunoașterii diferențelor, a acceptării lor în diversitatea policromă a lumii. Diferențele ne lărgesc orizontul intelectual, moral și sensibil și îl îmbogățesc. Dacă, însă, privim lucrurile din perspectiva unui regim totalitar precum cel din cauza căruia a suferit - și de care a fugit - Herta Müller, alteritatea e un sinonim pentru înstrăinarea individului de propria sa lume, una guvernată de teroare, crimă în numele Partidului unic, nivelare și uniformizare socială. Văzută astfel, din acest unghi, individualitatea însăși este, în totul, o alteritate, dar una conotată negativ, înțeleasă ca un corp străin, un element "dușmănos". Poporul fiind unul singur, "dușmanii poporului" erau atât de mulți... Pentru omul de bună-credință, care trăiește într-un asemenea regim totalitar, înstrăinarea se accentuează și devine dramatică. Nu întâmplător, despre mulți intelectuali din lagărul socialist s-a spus, cu temei, că au fost înainte de 1989 într-un fel de "exil intern".
Și spațiul în care s-a jucat spectacolul-concert a fost adecvat: Studio Euphorion de la Teatrul Național din Cluj, o sală mică, în care universul domestic-familial și intimitatea reverberau altfel decât într-una mare, cu sute de spectatori și cu ultimele rânduri la o distanță semnificativă de scenă. Aici, decorul părea să facă parte din sală, iar actorii își "trăiau" viețile la doi pași de noi. "Alteritatea" căpăta iar o accepție frumoasă și devenea, la propriu și la figurat, familiaritate. Viziunea artistică a Adei Milea a focalizat pe cea literar-existențială a Hertei Müller, conturând pe scenă viața unei familii de minoritari germani din România, vizualizată de foarte aproape, într-un mod și într-un registru realist. O vedem pe Ea (interpretată memorabil de Anca Hanu) într-o uzină, unde e traducătoare, până când Securitatea, după ce a presat-o zadarnic să semneze un angajament de informatoare, îi ia biroul și locul de muncă. Îl vedem și pe Securistul jucat tot realist de Miron Maxim cum explică, printre secvențele de "lămurire", logica regimului totalitar, al cărui exponent așa-zicând instituțional este. O vedem pe Mama interpretată de Adriana Băilescu, victimă a regimului ca atâția minoritari germani după Al Doilea Război Mondial, cu experiența ei teribilă de ani de lagăr, povestită fetei ei, ca și cum o ștafetă a suferinței ar fi transmisă de la o generație la alta. Ni se relatează istoria unui unchi sedus de lozincile hitleriste și care a sfârșit sfârtecat pe front, punându-i pe bunici într-o dilemă morală: să-l mai iubească sau nu? E proiectată - tot așa realist - prietenia personajului feminin care narează cu o colegă de muncă (interpretată de Mădălina Mânzat) care nu o trădează.
Cuvinte mari și gesturi mici
În micro-lumea individuală, familială și socială din "lagărul socialist", înstrăinarea moral-intelectuală față de regim e dublată de sentimente care nu și-au pierdut încă semnificația. Deși familia are o reținere față de cuvintele (considerate) mari, prezumțioase, din scurte propoziții și "mici" gesturi respiră empatia, armonia și iubirea dintre cei de același sânge. Un episod impresionant a fost cel construit dramatic în jurul batistei: mama o întreabă mereu pe fata ei dacă și-a luat batista, iar fiica și-o "uită" intenționat, pentru a fi întoarsă din drum și întrebată încă o dată. Cu pudoarea folosirii cuvintelor atribuită țăranilor, dragostea se dispensează de ceea ce ar putea fi emfază; și se ilustrează prin asemenea gesturi "mărunte" și detalii "banale", care spun în fond mai mult decât o întreagă tiradă.
Înainte de a fi convertite poetic, textele Hertei Müller au fost citite și înțelese de Ada Milea pe o treaptă realistă: una extrem de importantă în fixarea cadrului existențial, pentru două-trei generații, dincoace de Cortina de Fier. Lagărul, Partidul, Securitatea, Supravegherea, Delațiunea șcl. nu au fost metafore literare ori simboluri artistice, ci realități istorice în care s-a trăit peste patru decenii, un anumit model (oferit ca singurul) de societate, un anume tip (impus drept unicul) de viață cotidiană.
Înainte de a face artă cu ele, și Herta Muller, și Ada Milea le-au de-literaturizat și de-ficționalizat. Cele două artiste parcă ne spun împreună: aveți grijă, aici nu e o distopie literară precum 1984 a lui Orwell. Aici este chiar viața părinților și bunicilor voștri, în patru decenii de dictatură comunistă. Iată de ce era atât de importantă, în economia și în substanța spectacolului-concert, această "treaptă" realistă, înainte de conversiunea poetică a unor secvențe și de generalizarea simbolică a altora. Ca în spectacolul Evadarea tăcută al Oanei Pellea în care trebuia să vedem cum a fost torturată în închisoare Lena Constante, și în Cântece de speriat frica era nevoie să parcurgem, laolaltă cu victimele regimului totalitar, câte ceva - concret, palpabil, fizic, psihologic - din ce au trăit ele în epoca "eticii și echității socialiste".
Viața noastră
Spectacolul, deși a durat doar o oră, a fost întru totul edificator pentru cei care nu au trăit epoca; și remarcabil ca act artistic. Muzica a fost chemată, ca să zic așa, la întâlnirea cu celelalte arte, într-o convergență fără nicio stridență. În secvențele mai puțin dramatice cu proză, teatru și muzică puse inteligent împreună, părea că asistăm la un musical cu happy-end; dar apoi reintra în scenă Teroarea, ca personaj titular al epocii, corporalizată de Securistul ubicuu - și "musical"-ul își amâna happy-end-ul, pentru timpuri istorice mai fericite.
În sfârșit, o altă notă comună a celor două artiste, Herta Müller și Ada Milea, care și explică reușita acestui spectacol-concert, este complexitatea multifațetată și nuanțată a viziunii artistice. Narațiunea dramatică nu a fost deloc lineară și predictibilă, tocmai fiindcă ea ieșea dintr-un aliaj de duioșie și ironie, sentimentalism și încrâncenare, blândețe și severitate tăioasă, nostalgie și rebeliune. Iar la acest aliaj s-a adăugat colajul, înțeles nu numai ca o tehnică artistică, ci și ca o strategie eliberatoare.
În consecință, spectatorul a fost captat de o "poveste" pe care o cunoștea prea bine (ce s-a întâmplat la noi în patruzeci de ani de comunism) pentru că fiecare componentă a acesteia era, la rândul ei, "desfăcută" în nuanțe. În aceeași logică multi-dimensională a compoziției, scenele dramatic-tragice aveau câte un contrapunct umoristic; și invers, în comicul de limbaj sau de situație apăreau deodată umbrele dramei.
Nimic demonstrativ, ostentativ, retoric, redundant și superfluu pe mica scenă de la Studio Euphorion, pe care actorii au jucat - într-un spectacol exemplar - nu altceva decât viața noastră. 40 de ani de comunism trăiți în 1 oră.
(Foto: Nicu Cherciu)