Singurătatea e o târfă care nu te învinuiește că ești egoist (Octavian Paler -
Viață pe un peron), dar ce înseamnă cu adevărat a fi egoist și ce înseamnă cu adevărat singurătatea? De multe ori ne simțim singuri fără a fi cu adevărat singuri, alteori tânjim după singurătate, după ideea de singurătate. Uneori îți vine să lași totul și să fugi undeva,
departe de lumea dezlănțuită, alteori cauți lumea ca să umpli golul din jurul tău. Asta pentru că zeul își cere mereu tributul, tributul vieții
într-o lume sufocată și sufocantă,
într-o lume cu dorințe, vise și iluzii, unde bucuria străbate doar așa, ca o deschidere a norilor pentru o palidă rază de soare, ca repede să tragă cortina.
Cinci oameni, cinci singurătăți, se întâlnesc
printr-un simplu joc al sorții. Fiecare
și-o poartă în spate, încercând
să-și petreacă pașii pe o potecă cât mai netedă, cât mai puțin îngustă.
Trei femei, de vârste diferite, vin să se angajeze la o fabrică de preparate din carne, pentru a face curățenie. E un job pe termen scurt, de doar 14 zile și se lucrează intens, în mare parte noaptea: Becky (Diana Roman) - 36 de ani, Susan (Laura Vasiliu) - 48 și Grace (Cristina Juncu) - 27.
Sunt foarte diferite între ele, dar toate au aceeași nevoie, a banului existențial. Becky e energică, cu un aer sexy, și cu ceva mai multe abilități, pe când Susan este exact opusul ei, în ciuda maturității sale, e lipsită de viață, cu mișcări lente și nesigură pe tot ce spune sau face. Grace e tânără, e optimistă și zâmbitoare, dar ce folos, pentru că boala de care suferă, artrită reumatoidă, nu o prea susține la o muncă istovitoare (cândva primea un ajutor social, dar o comisie a ajuns la concluzia că poate munci și se poate întreține singură).
Ian (Tudor
Cucu-Dumitrescu) este micul șef, care le va chestiona în vederea angajării și le va monitoriza. Este tânăr, doar 27 de ani, abordând un ușor aer de superioritate și o siguranță de sine, care
să-l situeze pe o poziție clară față de ele. Și mai este Phil (Dan Bordeianu), 50 de ani, angajat cu o altfel de normă decât femeile și de ceva timp, având astfel experiență la locul de muncă.
Fiecare din cei cinci are povestea sa de viață, care transpare, pe măsură ce trece timpul, fie din puținele dialoguri dintre ei, fie din acțiunile lor. Dar nu vom ști, cu adevărat, nicicând cine sunt, care este povestea lor de viață, pentru că este adânc ascunsă în sufletul fiecăruia. Sau putem să le construim noi povestea, nimic nu ne împiedică, dar este povestea lor în măsura în care este povestea noastră. Așadar, dincolo de ceea ce am văzut și auzit pe scenă, e posibil să mai presar și eu puțin din imaginația și trăirea mea de spectator.
Acolo,
într-un spațiu în care doar se dă cu mătura și cu mopul, sau se curăță cu o sofisticată mașinărie -
bestia - pe care trebuie să știi să o supui, ca să o poți manevra, unde
într-o parte e un perete care pare mereu murdar, oricât
l-ai curăța, iar în cealaltă e un mic spațiu de luat masa, cu o mașină de cafea, care îți mănâncă banii, fără a oferi în schimb cafeaua mult dorită, cu un frigider și... cam atât. Rafturi cu produse de curățenie, scaune și cutii de tot felul. O toaletă și, în fundal, o perdea din fâșii negre, care lasă să se înțeleagă depozitul imens care se deschide. Așadar, acolo, mai mult din priviri și tăceri, decât din dialoguri, se creează o atmosferă plină de încărcătură emoțională.
Ian le ia actele, le intervievează pe scurt și le explică cum stau lucrurile
pe-acolo. E evident că au nevoie de mână de lucru, din moment ce le acceptă fără prea multe întrebări (mai ales că Becky și Susan vin prin intermediul unei agenții). El este șeful lor sau cel puțin așa vrea să fie perceput (toți știu că șeful cel mare este Richard, pe care
l-au zărit, dar cu care nu au tangență, e un personaj
absent-prezent, care contează în construcția ierarhică). El este DUMNEZEUL lui. A învățat, a citit mult, a urmat fel de fel de cursuri și poate să îi învețe cum să obțină ce își doresc să obțină în viață. Dar el este, la rândul său, un ratat și un om singur, fără prieteni.
Becky are un copil, care este în grija altcuiva, pentru că ea nu are cum
să-l întrețină. Își iubește copilul, dar are incapacitatea de
a-și ține promisiunile față de el. E departe de el și e departe de
a-și găsi liniștea și stabilitatea. Poate că e în firea ei sau poate că alegerile pe care
le-a făcut și le face în continuare nu sunt cele mai potrivite, oricât
s-ar strădui. E frumușică, e sexy, e deșteaptă, dar...
Susan e genul care pare a fi lipsită de personalitate, ușor șleampătă, mereu pierdută în niște gânduri. Putem presupune că nu are unde locui, pentru că încearcă să doarmă acolo, că nu are ce mânca, pentru că fură din biscuiții lui Grace, iar Ian, când îi face evaluarea, o caracterizează ca fiind împrăștiată, neatentă, neglijentă, lipsită de idei și inițiativă.
Grace e simpatică, ușor sâsâită, se străduiește din plin să facă totul cum trebuie, să fie în rândul lumii. Din păcate, boala nu o prea ajută. Îi mergea bine cu banii pe care îi primea ca ajutor social, dar au considerat că e capabilă să muncească și nu prea știe ce altceva ar putea să facă. E prietenoasă cu toți și simte nevoia celorlalți. E credincioasă și merge la biserică regulat, dacă nu intervine ceva.
Phil are o suferință ascunsă și o depresie mascată. Ceva
s-a întâmplat cu soția sa și absența fiicei sale îl doare (poate de aceea se va apropia cumva de Grace,
ajutând-o în anumite momente, citind cu voce tare, la rugămințile acesteia,
chemând-o să îi spună împreună
La mulți ani! fiicei sale). Îi place să gătească, îi place să citească și să urmărească documentare despre natură și să asculte Genesis, cu Phil Collins ca vocalist. E un trist și își poartă tristețea ca pe o haină, la vedere.
Cinci suflete adunate
într-un spațiu care necesită curățenie, incapabili
să-și pună ordine în propria viață. Toți au nevoie de cineva, toți au nevoie de o mângâiere, de un gest de TANDREȚE, de grijă. Dar merg înainte,
dintr-un instinct mai puternic, acela al respirației.
Beyond Caring a avut premiera la Yard Theatre Londra în 2014 și a fost regizată chiar de Alexander Zeldin, semnatarul piesei. Sânziana Stoican respectă întru totul textul lui Zeldin, reușind să creeze un spectacol în care OMUL simplu este protagonist,
surprinzându-l în gesturile mărunte, nesemnificative, în simplitatea sa. Dincolo de problema singurătății care cuprinde sufletul unui om pentru care ratarea este singura realitate, pe care încearcă să o depășească, să o alunge, mai este problema abuzului de putere și a manipulării. Trăim
într-o societate manipulatoare și cu cât accepți mai mult, că nu ai încotro, cu atât este mai asupritoare. Tăcerile din spectacol sunt atât de sugestive, creând acea stare de tensiune inerentă, care fie e adunată în buzunarul interior, cârpit ca să reziste, fie dă
pe-afară, dar doar atât cât să se mai lărgească nodul.
Finalul e brusc, neașteptat și atât de simplu, cu toate acele mașinării, mai grele și mai murdare, care așteaptă să strălucească de curățenie din mâinile unor suflete atât de ostenite (și nu am văzut actori, am văzut oameni).
(Foto: Maria Ștefănescu)Dincolo de tandrețeDe: Alexander Zeldin
Traducerea și regia: Sânziana Stoican
Distribuția: Diana Roman, Cristina Juncu, Laura Vasiliu, Dan Bordeianu, Tudor
Cucu-Dumitrescu, Sânziana Stoican
Scenografia: Valentin Vârlan
Producător: Teatrul Nottara, București.
