Trama e următoarea. Viața unei familii din înalta burghezie milaneză e tulburată de vizita unui necunoscut care se anunță printr-o telegramă laconică - de care nimeni însă nu se miră. Necunoscutul (nenumit nici în roman, nici în film) oferă fiecăruia din casă exact ce are nevoie - sub formă de dragoste, de căldură umană, de înțelegere profundă - și dă sens vieții lor. Apoi pleacă la fel de intempestiv. Dar existențele tuturor sînt definitiv schimbate, își pierd brusc busola și fiecare reacționează altfel la ceea ce resimte drept o pierdere ireparabilă. Fiul cochetează cu avangarda artistică decadentă, fiind conștient de lipsa lui de talent; fiica intră într-o stare catatonică; mama ajunge să agațe tineri pentru triste partide de sex plătit; tatăl își donează muncitorilor fabrica, dar nici așa nu-și găsește liniștea. Singura care se salvează e servitoarea care se întoarce la ea în sat și devine un fel de sfîntă locală.
De ce "Teorema"? Pentru că, vrea să spună Pasolini, transformările prin care trece oricine a intrat în contact cu Străinul sînt inevitabile, iar desfășurarea evenimentelor capătă caracterul de necesitate al unei demonstrații. E important de înțeles că, deși în carte și în film e vorba despre o familie de burghezi foarte înstăriți, în viziunea lui Pasolini nu acest lucru e important, ci faptul că apropierea de / contactul cu alteritatea declanșează un șir inevitabil de transformări în oricine.
Parabola e destul de limpede și Pasolini nu face greșeala de a explica identitatea Străinului. Într-un interviu, spunea despre personajul lui că poate fi "Christos, înger, diavol sau însuși Dumnezeu, dar nu acela creștin, ci un Dumnezeu mitic, arhaic". E uluitor cît de profundă înțelegere a transcendentului găsim la un om care se declara comunist și ateu (dar unul care făcuse în 1964 Evanghelia după Matei).
În roman, scriitorul Pasolini introduce multe pasaje poematice și reflexii filosofice. Regizorul Pasolini renunță la ele în film și lasă să vorbească imaginea și situația. Filmul e tulburător.
La rîndul său, Eugen Jebeleanu construiește imagini foarte frumoase (contribuie, evident, scenografia excelentei Velica Panduru și luminile lui Cristian Niculescu). Dar e didactic și demonstrativ (el și dramaturgul său, Yann Verburgh) și își sabotează construcția aglomerînd pasaje discursive din roman și, cred, din publicistica politică, explicîndu-și imaginile, ținînd predici politice și mutînd accentul din zona metafizică în care îl pusese Pasolini în zona socialului și politicului. Se folosește deci de Pasolini ca să facă propagandă - e drept, cu cuvintele lui Pasolini însuși. Nu spun că publicistica politică a lui Pasolini nu e în continuare actuală - vai, cît de actuală e, și cît de expresivă e fraza lui! - spun doar că nu face bine spectacolului.
Pe de altă parte, Pasolini e trădat și de excesul de sexualitate mai mult sau mai puțin explicită. Sexualitatea e un mijloc prin care Pasolini ajunge la transcendent - la Jebeleanu rămîne în zona senzuală, mundană, nuditatea pare expusă de dragul ei înseși. Aș îndrăzni să spun că, în felul acesta, îl trivializează pe Pasolini.
Actorii însă servesc bine intențiile regizorului care, din păcate, nu îi permite nici unuia să creeze un personaj, un rol, nu permite relații. Își spun ireproșabil textul, se mișcă, aproape dansează uneori (tare frumoasă muzica lui Remi Billardon!), dar nu e spectacolul lor - ei rămîn doar purtători de mesaj.
Un spectacol ratat. Păcat.
(foto: Mihail Nistor)
(Data reprezentației: 20.10.2024, în FNT 2024, la Sala "Ion Caramitru" a Teatrului Național București)