Piesa analizează cu acuitate transformările pe care doliul prelungit le operează în psihologia celor doi. Relațiile lor cu alți membri ai familiei și cu prieteni (care nu apar, dar sînt numiți). E un studiu psihologic de bună calitate, o scriitură în trena marii dramaturgii americane. Cu, din păcate, și o ușoare cedare spre hollywoodianism. Rabbit Hole (literal, "gaura iepurelui") a primit în 2007 premiul Pulitzer for Drama. Autorul, David Lindsay-Abaire, avea treizeci și opt de ani. În 2010 a fost adaptată pentru ecran de John Cameron Mitchell, cu Nicole Kidman în unul dintre rolurile principale (soția).
Ca în multe alte spectacole ale sale, Vlad Cristache, în montarea de la Teatrului "Regina Maria" din Oradea, cu trupa "Iosif Vulcan", s-a ascuns în spatele actorilor cu care, se vede bine, a lucrat minunat. Pe o scenă imensă, mai degrabă goală, cu cîteva elemente de scenografie (Andreea Tecla) care amintesc de copilul dispărut (foarte frumoasă camera gonflabilă, viu colorată), într-o lumină mai tot timpul puternică și într-o ambianță muzicală un pic prea puternică pentru gustul meu (dar, cu siguranță, pe placul multor altor spectatori), actorii evoluează cu precizie, siguranță și efectiv umplu spațiul.
Georgiana Coman o întruchipează fără rest pe sora mai mică, o zgubilitică haioasă, plină de un șarm natural. Actrița joacă perfect adolescenta cu ticuri verbale ale generației (e specialitatea lui Cristache, de altfel), nedusă la biserică și slobodă la gură. Absența inhibițiilor îi permite însă să spună multe adevăruri incomode și să fie un fel de rezoneur. Georgiana Coman construiește un personaj care se reține. Iar relațiile pe care le stabilește cu mama și sora mai mare sînt, la rîndul lor, bine conturate.
Rol important în desfășurarea dramei are mama celor două fete, Gabriela Codrea. Trecută și ea prin pierderea unui fiu, se află într-un fel de competiție a durerii cu fiica cea mare care-i refuză însă orice comparație. Excelent construit personajul ei, de o reticență calculată, oglindă din viitor a fiicei. Splendid monologul dinspre final, rostit cu simplitatea cerută de situație, în care bariera ridicată de fiică pare să cadă și fiica cere, dacă nu ajutorul, poate nici sfatul, măcar informații despre durerea mamei ("Va trece vreodată, mamă?" "Nu"). E unul dintre meritele actorilor (și al regiei) că nu se cade în melodramă, se evită efuziunile și întreg spectacolul e construit în cheie gravă.
Părinții îndoliați sînt Răzvan Vicoveanu (da, da, acela...:)) și Alina Leonte. Jocul lor pare subordonat relației care trebuie să se închege între ei. Reprezintă două moduri complementare aproape de a trăi pierderea copilului. Ambii tensionați, încordați, dar el mai dispus să iasă către lume, ea închisă în sine și exacerbîndu-și defectele și ticurile de tînără mamă. Alina Leonte, îmbrăcată într-un costum negru, păstrează aproape tot timpul o figură împietrită pe care rarele zîmbete dinspre final le fac cu atît mai dramatice. Vicoveanu, pantalon negru, cămașă albă (cei doi par tot timpul ca după înmormîntare), este mai tot timpul reținut (în vorbă și gest), mereu dispus să se plieze pe ideile soției, cu una sau două răbufniri. Ambii realizează adevărate performanțe actoricești, în linia unui realism de sorginte stanislavskiană, deplin asumat.
Mai există un personaj - în text și pe scenă. Tînărul care conducea mașina. El apare în două scene, vrea să vorbească cu părinții copilului, a trecut și el printr-o perioadă grea, se învinovățește - dar nu absolvire vrea de la ei, cum crede tatăl. Visează să fie scriitor și a scris o povestire SF pe care o dedică lui Danny, despre universuri paralele în care se ajunge printr-o Rabbit hole și unde chiar Danny ar putea continua să trăiască - e pasajul hollywoodian siropos pe care aș fi preferat să-l văd tăiat de Cristache. E primit de mamă, scena e înduioșătoare, prin prestația fără cusur a lui Tudor Manea (bună ideea de a-l face ușor gîngav) și prin generozitatea greu de intuit pînă atunci a mamei. Repet, putea să lipsească foarte bine, nu se pierdea nimic.
Din fericire, nu există happy-end. Doar speranță, enunțată greu, poticnit, cu teamă, de soții lipiți cu spatele de peretele de fundal al scenei. Ca-n viață.
Minunat spectacol de actori. Dur, incomod. Și totuși pleci cu o stare de bine.
(foto: site-ul Teatrului "Regina Maria" din Oradea)
(Data reprezentației: 20.10.2024, în FNT, 2024, la sala Studio a Teatrului Național București)