Măcelăria lui Strindberg - Domnișoara Iulia la FNT, 2024

Domnișoara Iulia urcă afișând o eleganță crepusculară, vorbindu-și sie însăși cu o tonalitate de eroină raciniană. Ea urcă, lăsând jos o lume cu nimic mai bună decât a ei, care piere odată cu ea, ultimul vlăstar de viță nobilă. Ea nu se sinucide, murise de mult timp, ea ucide prin gestul ei afișat și teatral tot ce i-a ars copilăria și tinerețea, singurătatea, durerea de a fi neiubită, clocotul sângelui, patima, onoarea devenită obsesie. În rochia neagră croită sofisticat, Domnișoara Iulia aduce a Nora, a Hedda, a Tofana, a toate femeile care și-au tăiat singure ștreangul compromisului, preferându-l pe cel al morții. "E îngrozitor! Dar e singura scăpare! Du-te!" replica de final, în tot grotescul rostirii ei, sună a izbăvire. De ce a plecat, de ce-ar mai fi rămas Domnișoara Iulia?

Regizoarea Luminița Țâcu a avut curajul să ofere în premieră publicului destul de conservator al Teatrului Național "Mihai Eminescu" din Chișinău un spectacol care tulbură și incită, Domnișoara Iulia de August Strindberg. Piesa a fost scrisă în anul 1888, iar autorul a simțit nevoia să își scrie propria prefață, intuind scandalul pe care îl va provoca în epocă. Piesa a fost inițial interzisă din cauza limbajului său frust și a conținutului sexual. Strindberg a considerat-o capodoperă, adăugând că a fost "prima tragedie naturalistă a dramei suedeze", în care a aprofundat motivația psihologică a personajelor sale într-un mod fără precedent. Teoria evoluției a lui Darwin, publicată în 1859, a avut o influență imensă asupra autorului, care, în prefață, i-a descris pe Julie și Jean implicați ca "într-o luptă pe viață și pe moarte pentru supraviețuirea celui mai apt".
 

Domnișoara Iulia de 25 de ani și Jean, majordom, având 30 de ani sunt personajele principale. Chiar dramaturgul precizează că "acțiunea se desfășoară numai între două personaje, n-am introdus decât un singur personaj secundar (Kristin), bucătăreasa, dar umbra tatălui acoperă totul". Totul în strania Noapte de Sânziene ce aduce cu ea vâltoarea dansului, magia stelelor, puterea erotică a florilor, exacerbarea instinctului sexual, nevoia de a căuta perechea. Nu doar cerurile, ci și iadul pare a se deschide în acele ore magice.

August Strindberg precizează exact spațiul și timpul acțiunii: "Acțiunea se petrece în bucătăria contelui, în noaptea solstițiului de vară", apoi descrie minuțios decorul. Scenografa Irina Gurin nu se îndepărtează de indicațiile precise și amănunțite ale autorului, alege un decor naturalist, o bucătărie care nu are nimic intim, nimic tandru și domestic. Este mult metal înglobat în construcția decorului, chiar masa din mijloc este metalică. Răceala spațiului se transmite spre spectator. Nu trebuie să faci un mare efort de imaginație să nu te simți într-o morgă cu mese metalice pe care zac leșuri, într-o cameră de arest la domiciliu sau într-o hală de măcelărie în care hălcile de carne îți rănesc privirea, devin greutăți pe care personajele își varsă frustrările.

Trimiterea la tentația fructului oprit prin expunerea unor coșuri cu mere care se împrăștie pe jos este în consens cu rostirile versetelor biblice de către Kristin, în momente cheie ale spectacolului. Există o neconcordanță între costumele de epocă ale personajelor ce te trimit la timpul autorului și unele elemente de decor (casetofonul, aragazul modern) care fixează acțiunea în zilele noastre. De sus privită, scena pare o pânză pictată în manieră naturalistă, Rena Botezatu (Proiecție video) completează inspirat decorul cu proiecții derulate pe un ecran în spatele scenei, reprezentând chipuri, imagini din natură, toate integrate vizual în narațiune. Un sunet funest ca o chemare de lagăr de concentrare se aude în răstimpuri contrastând puternic cu notele senzuale și tandre ale unui vals (Univers sonor: Valentin Strișcov).

Regizoarea Luminița Țâcu și-a înțeles atribuția, aceea de a nu zăgăzui energia celor trei actori, cât timp echilibrul construcției nu este în pericol. Personajele trec treptat din registrul social în cel psihologic, apoi din psihologic în fiziologic ca să eșueze într-un biologic promiscuu unde razele spiritualității străbat cu greu. Domnișoara Iulia interpretată de Corina Rotaru nu este doar exponenta clasică a unui neam care se stinge, bântuită de strigoii familiei sale, ci mai degrabă o tânără fragilă, foarte singură, nedesprinsă de copilărie (poartă șosete albe ca o domișoară de pension), încă timorată de un tată cu alură de Big Brother. Micuța Iulia se răsfață mult. Nu mai are voie să se joace cu păpuși, acestea au fost înlocuite cu animale sau oameni. Descoperindu-și puterea sexuală și jucându-se cu propria ei sexualitate, domnișoara începe să piardă teren în confruntarea cu Jean. Corina Rotaru percepe goliciunea sufletească a eroinei, incapacitatea ei de a iubi oameni, păsări, animale. Această pânză aurită a sentimentelor se traduce voit într-un limbaj artificial, rece, teatral. Iulia nu știe să trăiască, își joacă propriul rol, dar îl joacă prost, pentru că sinele său e fals, departe de orice autenticitate și profunzime. Sună a gol trupul ei frumos, iar ceea ce dăruiește bărbatului de lângă ea nu este iubire, ci doar o bucată de carne la fel de rece precum cele de pe masa din bucătărie. Mișcările nesigure, glasul tremurat, zâmbetul forțat, frazele întrerupte creează portretul unei femei-copil nematurizate în care se împletesc frustrările unei copilării timorate și încercările eșuate de a trăi după reguli. Iulia este o Ofelie ce s-a înecat într-un râu al dezechilibrului provocat de împrejurări, dar și de propria constituție. Luptându-se în scenă cu un adversar redutabil prin forță și experiență, Corina Rotaru găsește resurse să fie cochetă, caustică, vulnerabilă, infatuată, apatică, agitată, dar niciodată îndrăgostită. Trista și strania poveste a Domnișoarei Iulia se sfârșește prin singura logodnă posibilă, cea cu moartea.

Forța cu care sare la gâtul personajului, dar și straturile pe care regizoarea le adaugă celor deja cunoscute, fac din personajul Jean unul de mare forță. Alexandru Pleșca riscă mult, se aruncă în vâltoarea unui joc pătimaș, fără plasă de siguranță, dar cu încrederea aceluia care știe că numai printr-un asemenea salt își poate prinde și surprinde personajul în toată complexitatea sa. Și Jean este inconstant în sentimente și reacții, dar spre deosebire de Iulia nimic nu îi orbește rațiunea, luciditatea nu se atrofiază nici în momentele de totală intimitate. Jean știe bine ce face, cum face. Spunându-i Iuliei că a auzit-o pe Kristin vorbind în somn, nu face decât să puncteze natura sexuală a relației pe care o are cu bucătăreasa. Este un prim semnal al schimbării în dinamica puterii dintre protagonist și antagonist. Relația dintre cei doi este construită în raporturi de forță care se schimbă, victima devenind agresor și invers.

Prima și ultima replică din piesă, dar și din spectacol îi aparțin lui Jean. "Domnișoara Iulia a luat-o razna, a înnebunit de-a binelea". Această observație este punctul de plecare într-o strategie de păianjen veninos care țese o pânză otrăvită în jurul victimei sale. Ceva subversiv simți în gesturile de curtoazie. Ceva fals răzbate din povestea lacrimogenă despre o copilărie nefericită cu visuri de neatins. Jean nu are bani să cumpere o livadă de vișini, monezile sale sunt forța brută, inteligența, dorința atroce de parvenire, intuiția scânteietoare. Jocul lui Alexandru Pleșca m-a dus cu gândul la conceptul brechtian de "gestus" care impune raporturi dialectice între personaj și acțiune și se situează între acțiune și caracter. Gestus-ul său e vizibil atât în comportamentul corporal (virilitate, putere fizică, îndemânare), cât și în discursul său (supunere, lingușire, sarcasm, ură, silă, din nou supunere). Când glasul contelui vestește sosirea sa la castel, nimic masculin nu mai rămâne în comportamentul lui Jean. Bărbatul activ sexual se dizolvă într-un lacheu mărunt și înfricoșat. Autoritatea este restabilită. Lucrurile se întorc în matca lor.

Această întoarcere la normă se datorează și lui Kristin, al treilea personaj. Olga Triboi ridică personajul Kristin la rang de personaj principal (să nu uităm că există o producție berlineză pentru care bucătăreasa este personajul cheie). Kristin este o oglindă a Domnișoarei Iulia, un locuitor neadormit al subconștientului lui Jean. Versetele biblice pe care le rostește la microfon dau spectacolului iz de teatru antic. Personajul Olgăi Triboi este limpede, croit în alb și negru, fără zone confuze și contradictorii, dar și fără a fi moral pe de-a-ntregul. Kristin disprețuiește pe cei de lângă ea, lumea lor, dar și pe ea se disprețuiește. Somnul ei nu naște monștri, dar nici un culcuș de îngeri nu este. Reintrarea sa în cadru marchează sfârșitul Nopții de Sânziene, al nebuniei și al beției simțurilor. Statura dreaptă, tonul măsurat, economia gesturilor, privirea fermă și țintită către public și către celelalte două personaje sunt expresia unui joc actoricesc fin și constant, așa cum constante sunt valorile personajului.

Finalul surprinde pe cei doi supraviețuitori într-un dans ritualic de împerechere. Specia va continua prin urmașii lor. Deși este dimineață, se lasă întunericul. Domnișoara Iulia prezintă în fapt decăderea unei categorii sociale și ascensiunea alteia, iar "alternanțele de înălțări și prăbușiri sunt una din marile atracții ale vieții, de vreme ce fericirea nu rezultă decât din comparație" (August Strindberg). Nu este vorba doar de a trece barierele sociale cu orice preț, ci și riscul depășirii ideii de libertate deplină. Libertatea este finită, nimeni nu este onest, într-o măcelărie universală se toacă speranțe, sentimente, reguli, vieți. Niște invizibile mațe sângerânde leagă între ele destinele umane, toate mirosind a putrefacție. Florile de liliac nu acoperă duhoarea. Suntem martorii unui vis de libertate trucat prin magia sânzienelor, imposibil de trăit într-o lume patriarhală. Haina de sărbătoare nu este decât un trening sordid. Cizmele contelui cresc, cresc, se lăbărțează și zgomotul lor acoperă sunetul slujbei bisericești. Cine a urcat, cine a coborât? Se stinge ușor lumina. Măcelăria devine un buncăr înghețat. Din el scapi cu viață, nu și cu suflet.

(Foto: Ian Onică - TNME)

Domnișoara Iulia de August Strindberg
Regie: Luminița Țâcu
Scenografie: Irina Gurin / Univers sonor: Valentin Strișcov / Proiecție video: Rena Botezatu
Distribuție: Domnișoara Iulia - Corina Rotaru / Jean - Alexandru Pleșca / Kristin - Olga Triboi
Premiul pentru cel mai bun spectacol de forme mici la Gala Premiilor UNITEM 2024