Vai, mama lor!... - Bird la Les Films de Cannes à Bucarest, 2024

Să fie acest straniu Bird un film despre mizeria umană, sedimentată social într-un colț al lumii civilizate? Sau un fel de incizie dureroasă într-o rană, parcă permanent purulentă? Putem vorbi (îngânând-o pe regizoarea Andrea Arnold) despre un reportaj în lumea mizerabilă a imigranților africani oploșiți, numai ei știu cum, în niște mahalale sordide de mică și insalubră margine a unui fost imperiu colonial (UK) care i-a primit, îi tolerează și... atât? Cei nevoiți să îndure "musai ca de bună voie" sărăcia, disperarea uneori patetică (dar cel mai adesea violentă), indiferența înveșnicită a gazdelor fără de voie? Câte puțin din toate, cred eu.

Eu aș lua filmul doamnei Arnold drept o tentativă de compasiune - câtă e...- față de condiția aproape sub-umană a acestor nepăstuiți ai soartei. Privită prin ochii unei fetițe de numai 12 ani, îmbrâncite de împrejurări să "crească mare", povestea sincopată, zgomotoasă, adesea disperată a acestei maturizări forțate șochează spectatorul de bun simț, îi oripilează, îl poate umple chiar de disperarea pe care o generează, uneori, neputința de a schimba lucrurile. Relații contondente, pasional-distructive, promiscuitate la greu, dezorientare la și mai greu - un imens hău uman, asupra căruia Andrea Arnold se apleacă, chiar dacă ținându-se de nas, spre a răzbi până la capăt în universul fetid, dezarticulat, impregnat de pauperitate și violență, deznădejde și lipsa oricărui liman accesibil. Colcăiala nevestelor și a concubinilor, copiii făcuți din greșeală și amestecați între ei, veselia isterică a unor cântece la modă (rap, trap, chiar câte puțin hip-hop, și alea alterate) tatuaje pe oameni și echivalentul lor numit grafitti imprimate pe niște pereți ce stau să cadă, dar încă adăpostesc, sufocă și strivesc de-a valma trupuri și suflete, impulsuri primare și primitive, suflete, vise...


În fața acestor grozăvii de capăt de lume, de civilizație, poate chiar de timp, regizorul britanic simte nevoia să rupă, să spargă, să distrugă ceva. Și găsește cerul. Metafora nu e din cale-afară de subtilă, dar totuși funcționează, cum-necum. Omul-Pasăre (închipuire sau sfânt?) apărut de nu se știe unde, deschide pentru fetița aflată într-o dramatică pubertate, orizontul. O face să privească deasupra capului. Să spere. Să viseze, dacă nu la o iluzorie izbăvire, măcar la o părelnică evadare. Unde? Păi, unde se poate, nu unde vede cu ochii. Adică în vis. Altundeva... încotro?

Atâta mizerie fără speranță nu am mai văzut, cred, din filmele neorealismului italian. Doar că... nu știu cum să spun: acolo era plin de vitalitate - gălăgia, scandalul aveau un sens, să-i zicem, constructiv; se lupta, se forțau lucrurile. O lume precară, dar măcar zgâlțîită din balamalele scârțâitoare. O energie socială pe care o simțeai că duce undeva. Fără îngeri-păsări, dar cu speranțele revenirii la normalitate, altfel confirmate în plan real. Simțeai sensul, îți dădeai seama că zguduiala produce ceva, în locul demolărilor propuse și produse. Lumea aceea se mișca, totuși, înainte, contorsionându-se zgomotos, dar izbutind să găsească un făgaș al normalității; una măcar decentă.

Aici, la Bird-ul Andreei Arnold, cea cu breton și ochelari de Elton John, rămâne doar neputința personajelor, acoperită de o dezorientată și sterilă violență. Simți, știi că nimic mai bun nu poate rezulta în acele mahalale jalnice, cu case abandonate de englezi și umplute de imigranții de culoare. Cei care, culmea, simt să l-au prins pe Dumnezeu de un picior și se agață cu disperare de el... chiar dacă, în realitate, nu este decât o pasăre; și aceea, ireală, închipuită cu un disperat optimism.

Da, este un film trist, apăsător, dar - pe undeva - corect politic; poate chiar puțin creștinesc. Chiar dacă milioanele de eroi care s-ar regăsi în el, vor întreba, cu un amestec de sictir și deznădejde: "Ei și... cu ce ne ajută toate astea pe noi?". Nenorocirea e că au dreptate.