În ediția 2024 a Festivalului Național de Teatru, unul dintre spectacolele pe care mi le-am dorit să le văd, dintr-o curiozitate academică, a fost creația lui Gabriel Sandu și a Elenei Morar, 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, spectacol jucat la Teatrul de Stat Constanța. De ce o curiozitate academică? Pentru că subiectul tezei mele de doctorat a fost reprezentat chiar de festivalurile din România, subiect pe care l-am studiat în ultimii cinci ani.
Să dedici un spectacol de teatru unui festival este atât un omagiu, cât și o formă de respect față de ceea ce a fost odată Festivalul de la Mamaia, dar și a rolului pe care l-a jucat în istoria muzicală și culturală a țării. Numeroase șlagăre pe care le fredonăm și astăzi s-au lansat acolo, iar zeci de artiști și-au început cariera pe scena de la Mamaia.
Subcapitolul dedicat festivalului din teză l-am denumit Festivalul de la Mamaia. Mărirea și decăderea unui Sanremo românesc, tocmai pentru că, deși a avut perioadele sale de glorie, din păcate, în ultimii ani s-a evidențiat doar o amplă decădere, chiar dacă, în ultimii doi ani, s-au făcut încercări de revitalizare a evenimentului.
Importanța unui astfel de demers teatral constă și în faptul că poate readuce în atenție un festival care, pentru generația tânără, nu mai reprezintă mare interes, poate doar o filă de istorie auzită în treacăt. Este adevărat că litoralul nu duce lipsă de festivaluri comerciale, însă, din păcate, Festivalul Mamaia reprezintă mai mult o nostalgie a trecutului, o amintire frumoasă pentru cei care l-au prins, fie că acest lucru a fost în anii '60, '70 sau în anii 2000. Ce va fi mai departe și dacă se va ajunge din nou la gloria de odinioară nu putem cunoaște încă, dar cert este că se fac pași, deși mici, pentru a readuce în actualitate acest eveniment, iar teatrul își are și el rolul său în acest demers. Festivaluri ca Cerbul de Aur sau Callatis ar merita genul acesta de spectacole, pentru a readuce în fața publicului poveștile artiștilor, evenimentele care au avut loc acolo și, mai ales, artiștii străini care au trecut pragul acestor scene. Poate că aceasta ar putea fi o provocare pentru dramaturgi și regizori. Festivaluri de teatru avem numeroase, dar teatru despre festivaluri ar fi, cu adevărat, o idee bună și benefică pentru moștenirea culturală oferită de aceste manifestări artistice.
Cuplul regizoral Gabriel Sandu - Elena Morar a realizat un spectacol puternic, cu mesaj și atenție la detalii, aducând pe scenă și elementul nostalgiei. Spun asta deoarece șlagărele pe care le auzim interpretate sunt melodii nemuritoare, pe care oricine și le amintește, multe dintre ele fiind cântate și fredonate și în prezent. Cu siguranță, printre cei care au vizionat spectacolul sau îl vor viziona, se vor afla spectatori care au participat la una dintre edițiile Festivalului Mamaia, retrăind astfel momente din tinerețe, ascultând live actele artistice de atunci.
Povestea este destul de simplă: o fostă cântăreață câștigă șansa de a reprezenta România la Bienala de la Veneția, alegând să prezinte un performance intitulat 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia. Timp de șase luni, zece performeri vor fi izolați la Bienală, prezentând momente legate de festival, de viața artistică, de muzică, dar și de deziluzii și dezamăgiri. La un moment dat, chiar se menționează că s-au săturat să repete aceleași povești la nesfârșit.
Spectacolul poate fi interpretat și ca o dramă a artistului neînțeles, a celui care, deși are talent, nu reușește să strălucească pe scenele mari ale unui festival. Astăzi trăim într-o perioadă în care televiziunile abundă în concursuri de tip talent show, dar câți dintre participanți sunt cu adevărat talentați dar nu reușesc să treacă în etapele următoare, poate nici măcar să ajungă în competiția televizată? Dacă ne uităm cu atenție la cei zece performeri, fiecare are o poveste sau un talent muzical care impresionează publicul în momentul interpretării. Trebuie subliniat că spectacolul nu este neapărat o radiografie a artiștilor care au câștigat sau au avut succes la festival, nu este povestea lor de viață, ci o reinterpretare a poveștii unor artiști necunoscuți, care interpretează piesele celor consacrați. Fiecare piesă cântată are un loc în povestea performerului. De aceea, cei zece nu sunt numiți cântăreți sau interpreți, ci performeri, pentru că ei realizează un performance inspirat din ceea ce a fost prezentat la festival. Nu voi analiza prestația celor zece - asta o va face spectatorul în sală -, dar vreau să subliniez puterea vocală și felul în care actorii se transpun în pielea personajelor pe care le interpretează. De la pamflet la interpretare serioasă, comedia se îmbină cu dramatismul, purtând astfel spectatorul într-o adevărată istorie a muzicii. Un mare bravo pentru Alexandru Neș, care a realizat adaptarea muzicală a pieselor, și pentru Inga Postolache, pentru pregătirea vocală.
Chiar dacă este în mare măsură ficționalizat, nu putem să nu observăm legătura subtilă dintre Veneția și Mamaia. Cu alte cuvinte, festivalul are nevoie să fie cunoscut și pe plan internațional. Într-un fel, publicul care va participa la această Bienală va auzi despre Mamaia și va înțelege că în România a existat un astfel de festival. Ceea ce performerii nu au reușit în țară, ca artiști și cântăreți, vor reuși în Veneția, pentru că instalația performativă este, în scenariu, cea mai apreciată acolo, câștigând astfel Marele Premiu. Este o performanță la care fiecare a contribuit, un premiu care ar putea să compenseze toate frustrările și dramele prin care au trecut în cariera artistică din România. Scenografia, proiecțiile și light-designul sunt realizate de Miruna Croitoru, care creează un spațiu modular, cu diferite efecte ce amintesc de o scenă de festival. Nu am putut să nu remarc scările albe, un element aproape recurent în înregistrările de la Mamaia și nu numai. Dacă veți fi atenți, veți observa și elemente scenografice ce duc cu gândul la ruinele Teatrului de Vară din Mamaia, locul unde avea loc festivalul - detalii care merită de asemenea descoperite în sală. Dacă ar fi să facem o analogie, ruina în care se află acum spațiul reprezintă perfect oglinda performerilor: în interiorul lor, din cauza unor evenimente și dezamăgiri legate de festival, au ajuns în această stare. Sau poate că nu?
Rămâne ca spectatorul să își răspundă singur la aceste întrebări și, nu în ultimul rând, să se bucure de muzică. Teatrul de Stat Constanța a reușit din nou să creeze un spectacol valoros, îndrăgit de un public de toate vârstele, care cu siguranță va reveni să îl vadă din nou. Poate, de ce nu, vom avea și un spectacol dedicat festivalului Callatis, căci și acesta are multe povești de spus.
