Odată găsiți, ei vor fi puși să reinterpreteze și să retrăiască amintiri reale sau imaginare ale unor glorii din istoria muzicii ușoare românești. Astfel că artiștii repetă timp de 6 luni în pavilionul României de la Veneția, un fel de expoziție-muzeu în care curatoarea de artă Mireille (Mirela Pană) îi pune la lucru. Și repetițiile se țin lanț, întrerupte de evocări incitante și incidente, care mai de care. Spațiul de joc imaginat de Miruna Croitoru face trimitere la ambele spații. În avanscenă: frânturi de colonade și sculptură bust dintr-un virtual muzeu venețian și în spate, ridicată mai sus, estrada sumar reconstituită a Teatrului de Vară din Mamaia acelor ani. Azi, am aflat, e în paragină.
Autorul scenariului e și co-regizor artistic, alături de Elena Morar. Poate influențați, stârniți de structura unui spectacol de revistă (având aproape exemplul renumitului Teatru de Revistă "Constantin Tănase"), realizatorii au marșat energic pe formula unui teatru musical, cele două componente fiind egal distribuite în el. Nici nu știi care e mai atractivă. Latura musical-evocativă sau prezentarea sub formă de episoade a studiilor de caz eșalonate linear, servite ca mărturii de viață din biografia vedetelor. De fapt, amândouă formează un compus unitar de 3 ore (cu pauză), în care publicul își trăiește în mod diferențiat catharsis-ul. Seniorii cu pieptul plin de aduceri-aminte, tinerii interesați (dacă sunt) de șlagărele și interpreții venerați de bunici, informații și sonuri care nu au ajuns la urechile lor. Este forte important că actorii constănțeni, buni cântăreți, animați de energii artistice autentice, aduc în acest spectacol ceva din arealul lor cultural și promovează valori locale, regionale, naționale, ediții de festival intrate în penumbra uitării.
Prestațiile actorilor-cântăreți sunt de calibru, merg în prelungirea șlagărelor intrate în legendă ale vedetelor evocate, fac parte dintr-un limbaj scenic eclatant, restaurator de însemnătate, vibrație și viabilitate artistică, în succesiune paralelă cu prestigiul redobândit. Pregătirea muzicală i se datorează unei profesioniste: Inga Postolache. Alexandru Neș a făcut adaptarea muzicală, iar Stela Cocârlea s-a ocupat de coregrafia spectacolului. Spre a încheia lista cu echipa artistică și tehnică adiacentă, mai amintesc pe Nicoleta Ivan, asistentă scenografă. De la cea mai tânără până la cea mai experimentată actriță / actor, echipa constănțeană debordează de energii și vitalități uimitoare. Ramona Niculae (Premiul UNITER pentru Debut) e Crina Sivan, fata ambițioasă, animată de dorința de a ajunge vedetă. Împreună cu ea vom parcurge itinerariul muzical cu valoare sentimentală al succeselor de odinioară. În goana ei spre afirmare, Crina se lovește de fixațiile unui fan, îndrăgostit lulea de ea; este vorba despre Felix, un tânăr pus să poarte în brațe o inimă enormă, ceea ce îl face caraghios din cale afară. Theodor Șoptelea atinge dimensiunea ilară a personajului. Liliana Cazan înduioșează prin confesiunile Laurei, cea care n-a ajuns niciodată la Festivalul din Mamaia, dar a câștigat trofeul "Steaua de Mare", după care s-a resemnat devenind casnică în București, apoi întorcându-se la Constanța pe ruta CFR cu gări inutile, unde trenul nu oprește. Trenul ei a oprit în cumsecădenia unei mame oarecare. Cu Lucian Iftime (Radu în spectacol, un cântăreț bețiv de cartier) șirul amintirilor ajunge la Aurelian Andreescu, vedeta anilor '70, a cărui celebru șlagăr Copacul este redat în paralel cu originalul. Momentul marchează încă un episod din șirul destinelor artistice neîmplinite, căci Radu se teme constant de ratare și are ficatul distrus de alcool al lui Aurelian Andreescu. Similitudine de destine. O emoție stânjenitoare aduce pe scenă Dana Dumitrescu în rolul Biancăi, o admiratoare înflăcărată a Mihaelei Runceanu, considerată model și pisc al aspirațiilor sale. Sfârșitul tragic al nefericitei cântărețe induce o stare de disconfort, în ciuda faptului că șlagărul ei De-ar fi să vii era pe buzele tuturor în acei ani și naște nostalgii și acum. Despre această secvență observ că se jenează să scrie cronicarii teatrali. Eu o fac întrucât prestația Danei Dumitrescu e remarcabilă. Cum remarcabilă este și evoluția Ecaterinei Lupu în Irina, o altă aspirantă la glorie care nu ajunge decât s-o imite pe Marina Voica. Depresia în care cade personajul ei, incapabil să renunțe la marele vis, o duce cu gândul la sinucidere. Dar există soluții de a accepta mediocritatea ca pe o soluție de supraviețuire. Aici apare o replică antologică pentru atenuarea valului de inadecvare în care se împletesc ambiția, talentul, sacrificiul, invidia, ratarea, componentele ce palpită în viața aventuroasă și ambițioasă a unei cariere de artist. Iată: "Mai bine fără talent, dar să fii om bun".
Partea a doua a spectacolului (întrerupt pentru câteva minute din motive tehnice) începe cu recitalul lui Ștefan Mihai (nominalizare la Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar) care pune din nou accentul pe condiția actorului dintotdeauna și pe insistența acestuia de a fi recunoscut / apreciat exclusiv pentru talentul lui intrinsec, nu în dependență de conjuncturi mai mult sau mai puțin favorabile. El, Cristi Păun, sosia unui George Nicolescu defavorizat, se războiește cu mecanismele afirmării pe scena muzicii. Narațiunea prinde a se dezvolta spectaculos în episodul bine organizat ca scenetă de sine stătătoare, de fapt o sinceră confesiune a Adrianei, fostă prezentatoare pe scena Festivalului de la Mamaia. Luiza Martinescu pune în evidență firea volitivă a unei îndrăgostite înșelate și cumplit răzbunătoare. Trecând spre timpuri mai apropiate cronologic de noi, realizatorii ajung la momentul fast pentru Andreea Bălan și formația Akcent, când aceasta a câștigat titlul suprem la Mamaia 2003. Dar n-a confirmat, și-a pierdut vocea și popularitatea. Drama ei este expusă de Cristiana Luca în joc dezinvolt, comic, dansant. În apariție video este Laura Iordan.
După o documentare riguroasă, cu siguranță pasionantă în sine, Gabriel Sandu și Elena Morar reușesc un spectacol docuficțiune solid, accesibil publicului larg, făcând un slalom uriaș printre pitoreștile biografii ale participanților la Festivalul de la Mamaia, care a funcționat din 1963 până în 2012 (cu o întrerupere între 1976 și 1983). Mai mult decât ilustrările unor succese muzicale din acele perioade (reactualizarea unor celebre melodii), spectacolul 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia aduce în prim plan eterna problemă a condiției artistului, tratată cu umor, cu bun simț, cu deosebită candoare. Reprezentația din 6 decembrie 2024 a încântat, fără doar și poate, publicul timișorean. Pe scenă s-a derulat un adevărat carusel imagologic, luminat, feeric, policrom, simultan cu cel din piața ornată de Crăciun din fața teatrului timișorean.
(foto: Adrian Pîclișan)