Acolo, am dat peste "En février 1963, Jean-Louis Barrault met en scène la dernière création de l'auteur dramatique Eugène Ionesco, Le Piéton de l'air, au théâtre de l'Odéon. Le comédien y interprète le personnage principal. Mais les critiques ne sont pas tendres avec Ionesco et sa nouvelle pièce, Jean-Jacques Gautier écrit dans Le Figaro: «Son ouvrage actuel m'inspire une sorte de répulsion»". Și continuă: "Ce spectacle qui est sûrement le plus mauvais que l'Odéon nous ait offert depuis longtemps se compose, en première partie, d'une interminable séance de mime de M. Gilles Ségal où celui-ci voit la vie à travers des parapluies: tout ce qui nous entoure est parapluie; on le sait parce que, sur chaque parapluie, est peint le symbole correspondant à sa réalité propre". (Sursa Le Figaro). Dur. Foarte dur.
Tradus în română sub titlul Pietonul văzduhului (de I. Igiroșianu) sau Pietonul aerului (de Vlad Russo și Vlad Zografi - pentru o excelentă analiză (și) pe această temă, recomand cu multă căldură cronica domnului Adrian Țion), textul lui Ionesco nu este, nici la nivelul anului 2024, prea popular și simpatizat / preferat de regizori. Cu atât mai riscant demersul lui Gábor Tompa de a-l pune în scenă, în versiune Russo & Zografi, la Naționalul clujean (premieră: mai 2024). Pe de altă parte, dacă nu Tompa, unul dintre cei mai pasionați așezători în scenă ai operei ionesciene, să aibă acest curaj, atunci cine?
E drept, umbrele multicolore, impecabil asortate cu hainele personajelor care nu fac parte din familia Bérenger (memorabilele costume: Luiza Enescu), sunt de găsit și pe scena clujeană. Bașca una neagră, purtată de antologicul Angajat de la Pompe Funebre (Dan Chiorean, excelent), purtător de rucsac-coșciug și echipat în, desigur, all blacks. Dar asemănările cu, se pare, nefericita montare pariziană se opresc aici.
Purtătorii de umbrele multicolore sunt blânzii reprezentanți ai burgheziei / middle class-ului de atunci și de acum. Ei au nevoie să se protejeze de soare și, în general, de orice vine de sus. Bérenger (un Matei Rotaru impersonând fără reproș genul de intelectual visător propus de Ionesco & Tompa) e, din contră, atras de înălțimi, de aerul rarefiat, abstract, îndepărtat.
Sunt momente, în prima parte a Pietonului aerului, când aduce fie a tratat de filozofie, fie a volum de Cioran (dacă nu cumva cele două se confundă). Ne lămurește tot domnul Țion: "Frânturi din cugetările ce pun în lumină profilul de sceptic nemângâiat, luate din Note și contranote, Sub semnul întrebării sau din eseurile și interviurile acordate de-a lungul vieții sunt puse în gura personajelor". În dialogul cu Ziaristul englez al lui Cristian Grosu, Bérenger își dezvăluie mai degrabă mizantropia. În cele ce urmează, cu osebire în dialogurile cu soția (Anca Hanu) și fiica sa (Diana-Ioana Licu), alter-ego-ul ionescian e aproape un romantic. Visează, proiectează, idealizează.
Într-o lume care pășește pe pământuri gonflabile și ridică coloane ce comută, digital, de la orizontal la vertical, de la 0 la 1, printr-o simplă apăsare de buton (remarcabile decorurile lui Adrian Damian), Bérenger își permite luxul de a naviga liber (citește: de a zbura) printre semeni și idei. E drept, periplul său pe deasupra capetelor privind mereu în jos și bucurându-se cu roză superficialitate de toate inutilele delicii ale confortabilei existenței vide (foarte fain personajul colectiv creat, și cu complicitatea coregrafiei lui Ferenc Sinkó, de actrițele și actorii interpretând felurite roluri secundare, dar deloc nesemnificative) se termină prost.
Cel care visează singur are parte de coșmaruri în exclusivitate. Cel care alege să vadă dincolo de proprii pantofi riscă să-și strice definitiv vederea. Imaginile viitorului / prezentului de dincolo de graniță (powered by video-urile lui Radu Daniel) complementează replicile de final. Va veni / Este deja printre noi demonul sfârșitului.
E un aer de cabaret, uneori, datorat, poate, sunetelor propuse, deopotrivă instrumental și coral (din nou, bravo, personajului colectiv!), de Vasile Șirli. Mișcările familiilor de englezi scrise de Ionesco seamănă celei a personajelor de carton care evoluează liniar, de la dreapta la stânga, în jocurile de bâlci în care copiii sunt chemați să împuște ținte mișcătoare. La Pietonul aerului, copiii sunt ținta. Și-apoi, părinții lor.
Curățăm, pe rând, viitorul și prezentul. John Bull (Radu Lărgeanu, delicios) nu ratează nimic. Bullseye! Trecătorul din Anti-Lume (Cătălin Codreanu) traversează la răstimpuri scena ca o presimțire, ca o damnare, ca un teaser. După cum se vede treaba, suntem, în 2024, la zi cu toate anglicismele. Ionesco ar fi mândru de țara sa de baștină, engleza se simte ca acasă în limba română. Cât privește pătura noastră de mijloc de azi, ar fi absurd să ne imaginăm vreo asemănare cu britanicul eșantion demografic satirizat în anii '60 de marele slătinean, nu?
(foto: Nicu Cherciu)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 26 octombrie 2024 @ Sala Studio a Teatrului Național din București, în cadrul Festivalului Național de Teatru 2024)