Rița - Influensărița - Diamant brut la Les Films de Cannes à Bucarest, 2024

Filmul acesta, scris și regizat de dna Agatha Riedinger, vine să aducă în atenție un sindrom grav (extrem de grav, consider eu) care bântuie, devastator, la nivel planetar, în rândul unei populații imense de vârstă tânără: acela al vedetismului cu price preț. Din nimic, fără noimă, dar - culmea - cu unele șanse de succes. Așa, cam ca la jocurile de noroc; cele numite la noi păcănele.

Îmi aduc aminte, bătrânește, despre un film românesc din timpurile celelalte. Se numea Gustul și culoarea fericirii, făcut în anul 1978 de o regizoare pe nume Felicia Cernăianu (altfel, un om admirabil, documentaristă foarte pricepută la studioul specializat). Era faimoasa poveste socialistă a conflictului dintre bine și mai bine, în care eroul principal, musai un tânăr serios, harnic, priceput (într-un cuvânt: corespunzător), ajunge pe un șantier unde se luptă, voinicește și vitejește, cu un șef mai bătrân și mai opac la "noul" pe care, chipurile, junele inginer stagiar vrea (și izbutește, desigur, în cele din urmă) să-l impună. Cât de idiot era scenariul, avea totuși un "ce", acolo: ăla chiar ducea, cât de cât, lucrurile înainte: mai câteva cazmale reparate, mai un excavator suit pe grămada de moloz, cu excavatorist cu tot... Avea idei (constructive), soluții, știa ce vrea: să progreseze, cu șantier și societate cu tot. Își scula el lumea-n cap până să-i iasă, firește, "pasiența" aia stupidă cu economii la beton, depășirea termenelor de plan și altele asemenea, dar ieșea victorios și era pus la panoul de onoare de lângă gazeta de perete. Ăstea dădeau, pe atunci, în optica PP-ului (Partidul producător... și de filme) sens vieții din comunismul încă nu foarte multilateral dezvoltat: împlineau, maturizau eroii, îmbunătățeau, pasămite, lucrurile. Puah!...


Aici, în filmul excelent al doamnei Riedinger, fericirea are cu totul alt gust, alte premise și, desigur, alte finalități. Luate la grămadă, să le zicem: notorietate. Cât despre culoare, nu e nici măcar amintită. Doar suntem într-o Franță capitalistă (încă), un oraș mic, dar curățel de provincie. Nu tu elemente multicolore declasate, nu crime sau urmăriri... nici măcar un viol, de care juna Liane (gata de orice, ca să fie băgată în seamă și să scoată un ban pe apucatelea) scapă doar prin bunăvoința plătitorilor.

Ei bine, parașuta asta de vreo 16-17 ani are un vis... putem să-i zicem (noi, nu ea) un ideal: să devină vedetă de televiziune, într-un serial, firește că de doi bani și, pe această bază, popular. Școală, talente, alte înclinații sau preocupări? Nu se văd, pentru că nu prea există; dacă n-or fi abandonate prin vreo debara sau alt ungher. Mai pe scurt: bună de nimic. Dar cu fasoane și pretenții. Centrul universului dumneaei (dincolo de sine însăși, firește!) este pârdalnicul de telefon cu ajutorul căruia își construiește viitorul, postându-se cu tupeu, apoi chiar cu fervoare patologică pe rețelele sociale. Că ea se crede buricul pământului... ar mai fi cum ar mai fi. Dar încep să o creadă și mulți alții, asemenea ei. Se uită, îi dau celebrele și videle like-uri, contabilizate cu grijă și mândrie. Pe alte vremuri, ca să fii băgat în seamă de alții (vecini, ziare, tv, gură-cască) trebuia, de bine, de rău, să faci ceva... Să ieși în evidență, cum necum: să înghiți flăcări, să mergi pe o frânghie la înălțime, să-ți bați cuie-n cap. Acum - doar să te selfie-zezi și să te pui / afișezi pe insalubrele, jalnicele și primejdioasele rețele sociale. Combinație toxică de Narcis & Onan - că tot a devenit sexul din naștere ceva relativ și opțional. Ceea ce, aici nu e cazul. Doar că fătuca asta nu face chiar nimic interesant, frumos, grațios. Ba... poate puțin grețos: cu un fizic de neinvidiat (boccie, doapă, ridicolă, dar boită masiv și îmbrăcată cum dă Cel de Jos), se tot trage în chipu-i deloc angelic, adaugă niscai ocheade, pupături și și alte scălămbăieli plus exclamații sau pseudo-afirmații / invitații / elucubrații in-telectuale... Cele cu care își construiește celebritatea stupidă printre cei asemenea ei. Dar nu numai! O madame Ferrer (un fel de codoașă reprezentând o agenție de casting) a văzut-o, a prețăluit-o și îi promite să o promoveze în celebra emisiune tv Insula miracolelor. De ce? Pentru că are urmăritori... și, odată ajunsă pe ecranul tembel, poate aduna și mai mulți. Adică vedetă (din și pe nimic), influensăriță - cum ar veni.

Tot filmul (bine conceput și filmat) urmărim comportamentul de încântare / așteptare/ disperare al acestei nulități ce stă, tremurând, pe rampă așteptându-și lansarea spre celebritate. Care... ce fel de celebritate? Una ca ea, ca cei pe care urmează să-i influențeze, chipurile. Și, nu râdeți, nu sunt deloc puțini. Unii la fel de stupizi, de precari intelectual ca ea. Proști, dar mulți, vorba lui Lăpușneanu al nostru. Ăia cărora ea trebuie să le spună ce să cumpere, ce se mănânce, cu ce să spele pe dinți, ce modele aplicate pe unghii să-și facă, în cine să creadă, cum să voteze... că, doar e ditai democrația la putere, nu-i așa? Cu toată "imaturitatea" ei (alt eufemism n-am găsit), juna cea boccie și boită speră, disperă, apoi iarăși speră... până ce - curat happy end - îngerița zisă Madame Ferrer o bine-vestește că a fost acceptată. Și...?! Și nimic. Asta-i to(n)t. Ba nu, scuzați: pe această bază trainică, încep să-i curgă mesajele de felicitare de la liota de folouerși cărora ea le dă, cică, speranțe, făcându-i să creadă că viața lor e foarte frumoasă, împlinită etc. Unul dintre aceste comments-uri spune totul: "Bravo, Liane. Acum numai Dumnezeu te mai concurează!" Păi, nu? Și... vorba-aceea: nu se știe niciodată cine câștigă. Aferim.