Nu e musai ca orice debut să fie anevoios. Câteodată, a încerca ceva nou poate fi pur și simplu fascinant. Ba chiar duios și plin de însemnătate. Cel puțin așa a fost pentru mine experiența Emaus: o călătorie în timp, care m-a făcut să văd într-o lumină diferită multe momente din adolescență, de la primele iubiri și prietenii și până la relația pe care o aveam atunci cu părinții, cu bunica, cu credința ei și a mea.
ZZ / 09 / 23
Anul trecut, undeva prin septembrie, Edda mi-a propus să dramatizăm și să punem în scenă romanul Emaus de Alessandro Baricco. Discutam de ceva vreme să ne aventurăm într-o nouă dinamică de colaborare profesională și trebuie să recunosc că ideea de a regiza împreună un spectacol mă încânta foarte mult. Voiam să înțeleg cum se operează cu întregul, cum se gândește și cercetează fiecare aspect care conduce la realizarea unei creații teatrale.
După mine, indiferent de metoda de lucru, ca actor nu ai acces la privirea de ansamblu. Chiar și într-o creație colectivă, mai devreme sau mai târziu, perspectiva actorului, deși cea mai vie și palpitantă, rămâne captivă în interiorul propriei partituri. Iar eu, în ultimii ani, am devenit intrigat de felul în care se armonizează toate forțele creative ale unui spectacol. Deci am pornit la drum spre Emaus dintr-o ipostază complet necunoscută, dar cu entuziasm și curiozitate, fiind gata să mă implic în fiecare etapă.
Romanul m-a fermecat din prima. Baricco m-a purtat prin universul inspirat de adolescența sa până în punctul în care am ajuns să proiectez chipurile lui Doru, Iagher și Patrick, gașca mea din perioada liceului, peste personaje ca Sfântul, Luca și Bobby. Deși nu am făcut parte dintr-o comunitate religioasă și nici nu am trăit experiențele violente și traumatizante ale protagoniștilor, am regăsit în Emaus toate senzațiile, frământările și căutările pe care le aveam în anii aceia.
Îmi imaginam deja cum spectacolul va fi un omagiu adus prieteniei și iubirilor adolescentine, acelor legături pe care suntem atât de convinși că nu le vom pierde niciodată și după care ajungem uneori să tânjim cu un dor nesfârșit. De fapt, cred că nu întâmplător ne-am apucat atât eu, cât și Edda, să lucrăm la acest proiect la zece ani de la terminarea liceului. Mai mult ca sigur, reîntâlnirea cu foștii colegi și profesori a fost de bun augur procesului nostru.
ZZ / 01 / 24
Odată ce am obținut o co-finanțare de la AFCN, dar și un parteneriat de co-producție cu Teatrul Excelsior, ne-am lansat în prima fază de creație: discuțiile lungi de pe strada Povestei, în timpul cărora toți membrii echipei își împărtășeau impresiile și ideile incipiente.
ZZ / 02 / 24
Am stabilit ca eu și Edda să ne ocupăm de dramatizare, iar după primele lecturi în doi am convenit că vom urmări o adaptare scenică cât mai fidelă poveștii lui Baricco. Printre altele, asta însemna și plasarea acțiunii spectacolului în anii 1970, la Torino. Iar pentru o documentare amănunțită am decis să întreprindem și o excursie în nordul Italiei, alături de Clara, scenografa noastră.
ZZ / 03 / 24
Wizzair a facilitat o călătorie dus-întors pe ruta București-Torino prin niște bilete de avion mai ieftine decât cele de tren până la Satu Mare, orașul meu de baștină. Ajunși în inima Piemontului, am început să căutăm indiciile plasate de Baricco în carte. De pe podul Vittorio Emanuele I am privit apa neagră a râului Po - cine a fost la spectacol înțelege despre ce vorbesc. Am făcut apoi turul bisericilor și catedralelor catolice, unde speram să prindem un concert creștin. Am vizitat peste zece muzee, dar și Pinacoteca Agnelli, ridicată pe "ruinele" complexului industrial Lingotto, sursa principală a economiei locale în anii '70.
Nu în ultimul rând, am testat și câteva delicatese, fiindcă tradiția culinară e o parte semnificativă în orice cultură, iar gurmandul din mine era mai mult decât pregătit să o studieze cu atenție. Am descoperit un local celebru pentru o băutură numită bicerin, care datează de prin secolul al XVIII-lea, fiind foarte lăudată de Alexandre Dumas, Puccini, Umberto Eco și alte nume mari. Nu m-am lăsat impresionat de istoria lui, așa că am judecat acest bicercin doar după gust. Nimic spectaculos, un fel de ciocolată caldă cu cafea și frișcă. 3 stele din 5.
Dar n-am plecat dezamăgit din Torino. Am avut norocul sau, mai degrabă, inspirația să consult Ghidul Michelin și așa am ajuns să cinăm la Scannabue, un restaurant cu specific piemontez și meniuri de degustare la prețuri accesibile. Bucurie în cerul gurii! Vitello tonnato, cod cu piure, sos de vin și bresaola, ravioli cu confit de iepure, salvie și unt, obrăjori de vită gătiți lent în sos de vin roșu cu polenta (mămăligă sună mai apetisant în italiană) și un desert pe care nu mi-l amintesc. Totuși, nu am cum să uit savoarea, parfumul și culoarea primei mele întâlniri cu un Barollo, vinul piemontez prin excelență. 5/5.
Am revenit la București cu papilele gustative răsfățate, dornic să trecem la treabă. Cu puțin înainte de vizita la Torino, anunțasem și organizasem un casting la care s-au prezentat aproape 200 de actori și actrițe. Au fost trei zile lungi, dar îmbucurătoare, pentru că am (re)văzut o mulțime de colegi talentați și creativi, iar decizia de a rămâne la doar 17 participanți pentru a doua etapă nu a fost tocmai ușoară.
Cu atât mai dificilă a fost alegerea distribuției finale după cele trei zile de atelier petrecute la Casa Kerim. Împreună cu Mariana și Edda, cele cu care am coordonat workshopul, am pus cap la cap tot ce ne doream de la viitorul spectacol și, în cele din urmă, ne-am oprit la Eduard Chimac, Tony Macpela, Vlad Crudu, Iustin Danalache și Ramona Niculae. Cu ei în minte aveam să definitivăm dramatizarea, scenografia și să începem repetițiile.
04 - 06 / 24
În următoarele luni am participat la întâlniri periodice cu echipa de creație și a fost o premieră pentru mine să asist la atât de multe dezbateri, gândiri și răzgândiri. Principala provocare era decorul. Trebuia să găsim o soluție inteligentă, funcțională și estetică pentru un text cu vreo 29 de scene în care spațiul acțiunii se schimbă de la o situație la alta.
Inițial s-a vehiculat ideea unui muzeu al amintirilor prin care personajul Naratorului urma să ghideze publicul. În teorie suna bine, dar pe măsură ce încercam să-i găsim aplicabilitatea, devenea din ce în ce mai complicat. S-au tot căutat și probat alte variante, eu am stat mai mult pe margine ca să observ dinamica de lucru. Edda refuza să aducă pe scenă elemente specifice catolicismului și susținea că planul religiei este suficient de prezent în dramatizare, reprezentarea sa vizuală făcând un deserviciu spectacolului. Cu toate astea, tot ea a ajuns să propună o biserică sugerată din câteva bănci care să se transforme ulterior în toate spațiile de care aveam nevoie. (Ce ți-e și cu regizorii ăștia!)
A mai durat o vreme până ne-am hotărât din ce să facem pereții acestei biserici... Ba franjuri, ba tulle, într-un final, Clara s-a oprit la voal și bine a făcut! E un material elegant și fluid, care ne-a permis multe tranziții de efect, deși lui Dani i-a cam dat de furcă. Cu ocazia asta am aflat și eu că nu e simplu să faci lighting design într-un spațiu delimitat doar de perdele, mai ales când trebuie să ascunzi elemente de decor în întuneric.
În paralel se desfășurau lecturile cu actorii, pe baza lor transformând treptat romanul într-o piesă de teatru. Am optat să nu ne grăbim cu dramatizarea în lipsa actorilor și să avem cât mai mult timp de explorat detaliile textului original. Miza repetițiilor la masă, mai exact la masa noastră din bucătărie, era ca distribuția să-și facă o idee cât mai clară asupra personajelor pe care urmau să le creeze.
25 / 07 / 24
Cu o variantă de dramatizare în lucru am mers la mare. Mai precis la 2 Mai, unde a avut loc și prima ieșire la public: un spectacol lectură la ȘI festival, 2024. O reacție aproape unanimă, cel puțin venită din partea celor apropiați, a fost că textul e încă într-o formă epică și sună prea literar. Eu unul știam că dramatizarea era departe de a fi gata, iar multe pasaje urmau să fie înlocuite de acțiuni sau momente coregrafice. Deci nu m-am impacientat. În plus, aveam siguranța că în repetițiile la scenă lucrurile se vor cerne și vom ajunge la o formulă dramatică bine închegată. Ceea ce, după mine, s-a și întâmplat.
ZZ / 08 / 24
Fără să avem cel mai mic răgaz, întorși de la festivalul pe care tocmai îl organizasem, ne-am întâlnit cu Mariana pentru a planifica turul de forță care se întrezărea la orizont: opt ore pe zi de repetiții, 34 de zile consecutive la Teatrul Excelsior, în plină caniculă, de care eram totuși feriți la adăpostul aerului condiționat din sală.
Așa se face că pe 30 iulie ne-am îmbarcat în ultima și cea mai activă etapă, începută cu o mică schimbare de distribuție, care ne-a adus-o în echipă pe minunata Irina Ștefan. Odată cu demararea repetițiilor la scenă n-am mai simțit pic de oboseală. M-am bucurat de călătorie alături de o echipă ideală, de o disponibilitate și creativitate excepționale.
ZZ / 09 / 24
Mi-aș dori ca spectacolul nostru să fie văzut de cât mai mulți oameni. Și nu doar pentru tot efortul depus de-a lungul celor nouă luni de documentare și experiment la care m-am înhămat ca regizor debutant, ci pentru că am adus pe scena Teatrului Excelsior toată dragostea noastră pentru teatru și dans, creând o poveste emoționantă, care unora le va aminti de adolescență, iar pe alții îi va face să reflecteze asupra trăirilor din prezent.
Închei cu replica mea preferată, care definește cel mai bine spiritul echipei noastre, dar și mesajul spectacolului: Nu trebuie să ne speriem. Noi suntem totul, asta e frumusețea noastră, nu boala noastră.
Emaus
după romanul omonim de Alessandro Baricco / dramatizare colectivă coordonată de Edda Coza / traducerea romanului: Gabriela Lungu
regia: Edda Coza și Dan Coza
coregrafia și mișcarea scenică: Mariana Gavriciuc / scenografia: Clara Pop / muzica originală și sound design: Adrian Piciorea & RAW Creatives / lighting design: Dani Buglea / graphic design: Karla Broșteanu / asistență de regie: Delia Neculau / asistență de scenografie: Sofia Iorga / foto afiș: Albert Dobrin
distribuția: Eduard Chimac (Naratorul), Irina Ștefan (Andre), Vlad Crudu (Luca), Iustin Danalache (Sfântul), Tony Macpela (Bobby)
mulțumiri speciale: Corrado D'Andrea și Anastasia Grigore
parteneri: Teatrul Național "I.L. Caragiale", Asociația Hearth, LiterNet
Proiect realizat de Asociația Tangent în co-producție cu Teatrul Excelsior și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.