Spectacolul realizat la ARCUB pe un text al laureatului Nobel pe 2023 Jon Fosse este o metaforă a neîncrederii și nesiguranțelor acumulate în timp de un cuplu din zilele noastre. Dramaturgul norvegian pune sub lupă comportamentul celor doi în condițiile asumării libertății de conviețuire spre a-și încărca bateriile și a o lua de la capăt. Care capăt apare când firele legăturii lor se distanțează pe nesimțite din cauza proprietarului casei care dă peste ei intempestiv. Regizoarea Chris Simion-Mercurian operează cu dibăcie în subsolul textului pentru a crea starea de panică și "neîncredere în foișor" (vechea piesă a lui Nelu Ionescu, alt Ionescu nominalizat la glorie) folosindu-se de "arsenalul" scenic utilizat în producțiile horror. Zgomote suspecte alternează cu o mișcare fizică bizară a obiectelor. Tensiunea se menține la cote înalte. Paranormalul ia proporții halucinante, decorul devine personaj participativ la neliniștea eroilor.
De-a dreptul strălucită este îmbinarea scenografiei (realizatori Bianca Veșteman și Sabina Veșteman) cu stările de anxietate și mișcarea nefirească a actorilor (coregrafie Ioana Macarie) supusă unei permanente derute. Un geam de la mansardă, un tablou ce cade de pe perete, o masă cu picioarele ascunse, un candelabru care se mișcă, dar mai ales ușa centrală deschisă spre neant, transformată bizar în dulap de haine sau etajeră cu păpuși, niște fotografii vechi, toate trezesc fiori, instalează un sentiment al neapartenenței eroilor la un mediu subit ostil. Din pereți ies degetele unor ființe fantomatice, adâncite în istoria casei. Groaza generală e manipulată subtil, din umbră, de Cristi Enache (video și sunet), Alin Popa (concept lumini) la care se alătură Georgiana Roșu (asistent regie). Versiunea în limba română e făcută de Carmen Vioreanu.
Protagoniștii Ofelia Popii și Ciprian Scurtea excelează în efortul de a menține tensiunea interioară a personajelor pe tot parcursul desfășurării spectacolului. Minunată ideea regizorului de a distribui pe același actor, Ciprian Scurtea, și în rolul proprietarului, cu vestimentație rapid schimbată, ceea ce oferă interpretului ocazia să contureze două profiluri umane: îndrăgostitul sensibil, temător, retractil și insul viril, stăpân pe el, virtual partener al femeii. Ofelia Popii desenează cu multă fantezie și marcant inspirată o feminitate nu neapărat vulnerabilă, cât posedată de angoase fluide precum valurile mării ce se zbat pe ecranul unui monitor plasat în dreapta scenei, oarecum în afara cadrului camerei, al spațiului de joc. Ca tipologie, personajul vine pe linia feminităților confuze, exaltate, strindbergiene ca structură psihică. Ofelia Popii înzestrează personajul cu o vitalitate debordantă adesea.
Când tensiunea apropierii iminente a proprietarului atinge apogeul, situația se complică brusc, devine delirantă și cei doi se baricadează în casa bântuită parcă vrând să-și apere interioritatea amenințată. Gândul te duce imediat la Conu' Leonida al nostru și la Delir în doi, în trei... în câți vrei al lui Ionesco (tot al nostru). De la caraghioslâc caragialian la problematizare psiho de tip nordic (nord-european) via horror, fără consecințe traumatice pentru eroi și spectatori deopotrivă. Doar câteva ciudățenii ce trădează anxietatea omului de azi.
La a treia întâlnire cu dramaturgia lui Jon Fosse (întâlnire de gradul 3, adică i-am văzut pe actanți pe scenă, nu i-am citit din cărți), pot să mă declar mulțumit de calitatea teatrului pe care îl scrie. Asta poate și pentru că regia lui Chris Simion-Mercurian reușește să adauge efecte de senzație textului tern în aparență. După dezamăgirea cruntă cu Rambuku (scrisă în 2006 și montată de Mihai Măniuțiu în 2018 la Teatrul "Mihai Eminescu" din Timișoara), prefer să nu detaliez, a urmat montarea bunicică, tot a lui Măniuțiu, la Teatrul din Turda în stagiunea 2013 - 2014 cu Marius Bodochi într-un one man show (numit Omul cu chitara) acceptabil, nu răsunător, dovadă că nici n-a răsunat prea departe. Se spune că dramaturgul norvegian, numit "noul Ibsen" (oare nu e prea mult spus?), e jucat peste tot. E în vogă, e drept, dar asta nu mă împiedică să am o atitudine critică, precaută față de scrierile sale. Prea ne-am obișnuit să luăm în brațe orice mărime, mai ales de afară, numai pentru că are girul mărimii sau al măririi lui. Trebuie să fim obiectivi. Și cei mari au micimile lor. Așa e viața. Dar asta mi-a tihnit. Pe bune. Repet, poate regia a contribuit mult... Cineva are să vină... cu alte montări. Să vedem cu ce.
Fotografii din galeria realizate de Dinu Lazăr, disponibilă integral aici.