Festivalul Shakepeare de la Craiova a dus la Bucureşti spectacolul Teatrului "Cameri" din Tel Aviv cu Hamlet. O montare marcată de locul naşterii sale, de starea de război permanentă din Israel, de atacurile sinucigaşe ale teroriştilor, de imperativul ripostei.
Dacă Danemarca e o închisoare, atunci e una foarte zgomotoasă şi agitată: în spectacolul regizorului Omri Nitzan, duşmanii văzuţi şi nevăzuţi ai tînărului prinţ danez sînt permanent în acţiune, reaua credinţă e forma naturală a existenţei şi realitatea nu face decît să confirme cele mai rele presimţiri. Acesta e contextul în care Hamlet acţionează şi gîndeşte. Asediat din toate părţile - ca şi spectatorul mereu rotindu-şi scaunul mobil, ca să urmărească desfăşurarea acţiunii - el meditează din mers (la propriu şi la figurat), mereu nesigur, mereu conştient că undeva, în altă cameră, unde privirea şi gîndul lui nu pot ajunge, se pune la cale ceva rău. Frămîntările şi ezitările lui au motivaţii foarte concrete, din întuneric se ivesc mereu siluete ameninţătoare cu degetul pe trăgaci, fantoma tatălui are chipul ucigaşului, prietenii veniţi de la Wittenberg îl mint şi tînărul prinţ simte că se urzeşte un plan pentru eliminarea lui. Încearcă să-şi anihileze adversarii, dar ei nu cedează şi baia de sînge din final e consecinţa unui conflict neiertător.
Spectacolul se joacă în costume moderne, cu obiecte din magazinele secolului nostru, dialogul tinde să explice relaţiile dintre personaje aici şi acum, nu să sugereze istoria interpretărilor acestei celebre piese. Din această privire proaspătă derivă farmecul şi tensiunea spectacolului care reuşeşte - aproape pe tot parcursul - să învingă prejudecăţile fiecărui spectator despre "cum trebuie să fie Hamlet". Obiecţiile cunoscătorului ar trebui să dispară cînd spectatorul inocent urmăreşte cu reală curiozitate răsucirile intrigii, rîde şi se întristează odată cu Hamlet. Tînărul interpret Itay Tiran îşi asumă fără complexe rolul, căutîndu-i adevărul motivaţiilor interioare. Hamlet filozoful cedează în faţa energiei în căutare de obiect. Încercarea de a învinge răul din lume se termină prost: purtătorul binelui moare odată cu adversarii săi, iar răul din lume nu este o noţiune abstractă, e regele şi toţi cei care-l rabdă de voie sau de nevoie. Gil Frank, interpretul lui Claudius este alături de interpretul rolului titular, un pilon al spectacolului. Ipocrit pînă la acel stadiu cînd însuşi prefăcutul crede că e sincer, actorul joacă autoritatea poziţiei şi nesiguranţa provocată de protestul lui Hamlet, dragostea pentru regină şi indiferenţa faţă de sentimentele ei, puterea manipulării şi neputinţa de a-i prevedea consecinţele, într-un amalgam organic unde mijloacele "meseriei" sînt subsumate adevărului personajului. Cînd tot el i se arată lui Hamlet în chip de fantomă, năluca e mai curînd o plăsmuire a prinţului, care îşi obiectivează astfel propriile dubii.
Regele e secondat de Yitzhak Hezkiah (Polonius), o slugă care-şi dă importanţă, gata să-şi vîndă fiica, pe Ofelia, pentru a-şi consolida cariera. Birocratul modern dă o faţă de înţeles sfetnicului regal. Victimă zdrobită de angrenajul intrigilor, Netta Grati este o Ofelie ingenuă şi înţeleaptă în acelaşi timp, se sinucide pentru că înţelege. În structura dinamică alcătuită de regizor, Amir Krief (Laertes), Asaf Parientes (Horaţiu) Alon Dahan (Rosenkrantz), Yoav Levi (Guildenstern) se supun dinamicii subiectului, caracterizînd sumar, dar percutant, peisajul uman din palatele puterii.
Amatorilor de rebusuri teatrale, spiritelor "fine", spectacolul ar putea să le pară simpluţ: acţiunea e mai importantă decît filozofia, decorul, obiectele, personajele, sînt o trăsătură de unire între trecut şi prezent, între ceea ce se poate petrece oriunde în lume şi ceea ce se întîmplă acolo, locul de baştină al teatrului văzut în turneu la Bucureşti.