Încep ziua cu un tur ghidat în Scala, unde am norocul să prind o repetiție și să privesc fascinată printr-un perete de sticlă orchestra, care, în mod obișnuit, de jos din sală nu se vede, dar aici de sus, din lojă, îi poți urmări pe instrumentiști cum cântă într-o lumină caldă de parcă toți ar fi prinși în abajurul unei lămpi.
În drum spre Duomo, îmi cumpăr o gelato cu fistic. Nu e coadă foarte mare la intrare, așa că intru repede în catedrală și aprind o lumânare alături de mulți alți oameni din toate colțurile lumii. În timp ce urc scările spre acoperiș, aud două fete cum conversează în franceză, iar una dintre ele se plânge că avem mult de mers. Acum mă aflu printre turnuri bogat decorate cu trupuri de oameni, îngeri sau animale și din când în când mă opresc să citesc descrierile în engleză ale pozelor care ilustrează statuile albe în perioade diferite, martore ale schimbărilor prin care a trecut Piazza del Duomo. Două femei elegante în haine lungi și cu pălării mici pe cap, pozează în 1920 pe terasa catedralei. Peste câteva decenii, mașinile pot parca lângă biserică. Într-o zi ploioasă de octombrie din 2024, statuile ascultă muzica pop pe care dansează în piață un domn în cămașă roz în timp ce o grămadă de turiști scot telefoanele pentru a face poze.
Cobor și simt cum îmi pulsează mușchii de la picioare. Pe ziua de azi mi-a mai rămas de făcut un singur lucru, dar mai am o oră la dispoziție. Merg câteva minute bune la întâmplare și dau fără să fi căutat intenționat peste Piccolo Teatro, locul unde trebuie să ajung la 19:30, pentru că mi-am cumpărat bilet la Arlecchino servitore di due padroni de Carlo Goldoni, în regia lui Giorgio Strehler, reluat de Stefano de Luca. Zâmbesc, fac o poză clădirii și caut un restaurant în apropiere. Îmi aduc aminte că la muzeul de la Scala, am pozat un arlechin. Mai târziu voi fotografia și afișul în care apare același personaj.
După o porție delicioasă de paste și un pahar de vin alb, mă îndrept spre teatru. Am emoții, e prima dată când merg la un spectacol într-o limbă străină, fără subtitrări. Tot ce-mi doresc e să înțeleg ceva, mai ales că actorii nu vor vorbi chiar în italiana modernă, iar descrierea de pe site promite o experiență unică, pe care nu vreau s-o ratez din cauza barierei lingvistice. Mă așez la locul meu și forfota dispare când se face întuneric în sală. Grijile mi se spulberă în primele minute, când în sală intră una dintre actrițe, un fel de personaj-narator, al cărei chip este luminat de lumânarea pe care o ține în mână. Pare desprinsă dintr-un alt timp, dintr-o lume dispărută. Aceasta aprinde alte lumânări pe scenă și în acest semiîntuneric încep să mă simt bine. Neliniștea de peste zi, care mă cuprinde de fiecare dată când ajung într-un oraș necunoscut și mare, așa de agitat ca Milano, se estompează. Realizez încă o dată de ce îmi place să merg la teatru sau să citesc, pentru că fiecare spectacol sau fiecare carte e ca o gură de aer pentru mine, nu o evadare (eu nu le consider forme de evazionism), ci un răgaz de a privi altfel lumea, cu mai multă atenție și răbdare, și, în acest caz, cu zâmbetul pe buze.
Nu urmează nimic pretențios sau serios, pentru că e vorba de o comedie. Toată lumea râde, chiar și eu. Încropesc un fir narativ din frânturi, cuvinte pe care le înțeleg, reacțiile din public, imagini. Nu există o scenografie complicată și nu se folosesc tehnologii sofisticate. Pe scenă se află puține elemente de recuzită, sunt folosite câteva reflectoare, iar în rest totul se petrece la lumina lumânărilor. Centrul de greutate al spectacolului sunt actorii. Își rostesc replica, dansează, cântă, dau viață în totalitate poveștii prin cuvânt și prin gest, totul într-o manieră exagerată, captivantă. Acțiunea e alimentată de încurcăturile dintre personaje, iar Arlecchino care se angajează la doi stăpâni (dacă un stăpân poate avea mai mulți servitori, un servitor de ce nu ar putea avea mai mulți stăpâni? Poate de la această întrebare sau răsturnare de situație a pornit Goldoni) complică și mai mult lucrurile. Prin farsă, Arlecchino își demonstrează nonconformismul. Personajul acesta descrețește frunțile. La prima vedere poate părea un superficial, dar cu siguranță astăzi avem o foarte mare nevoie de umorul său, de plăcerea jocului dezinteresat.
Cred că prin asta cucerește spectacolul, prin simplitate. O simplitate pe care astăzi, când avem la dispoziție atâtea resurse, o găsim din ce în ce mai greu în cotidian, dar și în artă. Actorii au din plin spațiu să se desfășoare, să-și pună la bătaie toate calitățile, dând dovadă de o foarte mare pricepere și dăruire.
Nu doar Arlecchino e o prezență ieșită din comun. Mai avem o servitoare, care deși nu știe să citească, are o conștiință emancipată. Unul dintre monologurile ei despre relațiile de putere dintre femei și bărbați în epoca sa, va stârni un ropot de aplauze în sală. Nici Beatrice nu e una dintre femeile slabe, ea este deghizată într-un bărbat, manifestându-și fără rezerve autoritatea și inteligența, chiar și când renunță la hainele bărbătești. La fel de impresionante sunt personajele colective. Scena în care servitorii și bucătării dansează la propriu cu felurile de mâncare și tigăile flamboiante e un spectacol în sine. Iar muzica live este de asemenea un element esențial. Acordurile de chitară clasică, flautul, trompeta intensifică atmosfera de poveste din alte vremuri.
Aș spune ceva și de spectatori, pentru că răspunsurile lor entuziasmate în momentele de interacțiune ale actorilor cu publicul au fost un semn evident că spectacolul și-a atins scopul. Până și copilul din spatele meu, care uneori îmi mai lovea scaunul cu piciorul, se distra de minune și îi dădea indicații lui Arlecchino.
Așadar, iată-mă într-o seară friguroasă de octombrie, printre oameni mari și mici, care vorbesc o altă limbă, ascultând o poveste la lumina lumânării, ca și când o pană de curent ne-ar obliga să facem altfel lucrurile decât suntem obișnuiți. Probabil că o pană de curent ar pune capăt multor spectacole de astăzi. Printre multe altele, subtitrările n-ar mai funcționa și tot ce ne-ar rămâne ar fi oamenii cu glasul, trupul, privirea și emoțiile lor. Poate o lumânare și niște măști.