Cu dragoste de teatru. Note de la Festivalul de Teatru Piatra Neamț, 2024

ANGAJĂM DE URGENȚĂ SPECTATORI! (FĂRĂ CONCURS), aceasta era una din glumele gazetei de perete din ediția a 6-a a Festivalului de la Piatra Neamț, din 1975. Am citit-o în aceeași zi în care am dat peste postarea celor de la Scena9 cu Barometrul Consumului Cultural pe anul 2023, făcut de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală - Culturadata. Deși triste în general rezultatele (75% dintre români nu au mers niciodată la teatru^[i]), a fost amuzant să citesc anunțul din '75 și felul în care era abordată ironic această problematică destul de serioasă.

Ei bine, și în 2024 am simțit această atmosferă jucăușă în teatrul din Piatra Neamț, pe care, cu ocazia acestui festival, l-am vizitat pentru prima oară. Mi-a atras atenția publicul, de aceea m-am și oprit la gluma din ediția a 6-a a festivalului. Și mi s-a părut o idee bună să fac rapel la trecut, având în vedere că acum este un an aniversar, la a 35-a ediție, festivalul împlinind 55 de ani.


Am fost fericită să descopăr oamenii teatrului, să observ ce înseamnă instituția teatrală pentru un oraș mic. Când vorbim despre teatru, vorbim despre comunitate și cum se spune - oamenii fac locul, iar teatrul din Piatra Neamț se poate mândri cu spectatorii lui fideli, pe care i-am văzut încântați de faptul că au putut să vadă și spectacole din țară. Mai toate reprezentațiile au fost sold out rapid. În ziua a doua, la cererea spectatorilor, s-a jucat de două ori A douăsprezecea noapte, spectacol regizat de Andrei Șerban, producție a Teatrului de Stat din Constanța; la fel și în următoarea zi, pe fondul aceleiași febre, s-a jucat de două ori La câțiva oameni distanță de tine, realizat prin colaborarea Teatrului Național I.L. Caragiale București cu Centrul Cultural Municipal George Coșbuc Bistrița, în regia lui Radu Afrim.

Nu le-am putut vedea, dar alte trei spectacole au fost jucate de două ori, este vorba de Bădăranii - Teatrul Nottara din București, adaptarea și regia Alexandru Dabija; Jungla - spectacol-concert de Ada Milea, produs de Teatrul pentru Copii și Tineret GONG Sibiu; și, în ultima zi, pe 27 noiembrie 2024, Artă de la Teatrul Municipal Lucia Sturdza Bulandra București, în regia lui Cristi Juncu. Deci, e de discutat dacă teatrul are sau nu nevoie să angajeze spectatori.

Am încercat să privesc obiectiv, să ies din felul în care mă simțeam ca invitată la festival. Să surprind ce înseamnă acest eveniment pentru nemțeni. Și n-a fost greu, pentru că oamenii au un entuziasm pe care e foarte greu să nu îl observi. Afară e frig, dar în teatru e tare cald. În cele 20 de minute de dinainte de spectacol, spectatorii preferă să stea în micul foaier, deci stau împreună, fac poze și glumițe. Afară ies doar în pauzele de țigară, la spectacolele lungi (precum cel regizat de Radu Afrim, pe textul lui Dan Coman, La câțiva oameni distanță de tine). Apoi reintră repejor înapoi în rolurile de spectatori, din care nici nu au apucat să iasă prea bine. Și le place să se afle în acest rol, văd asta de la balcon. Mă simțeam un intrus când îi analizam de acolo, dar nu mă puteam abține. Au întâmpinat deschis momentele interactive din spectacolul sus menționat. Au râs și au plâns. Nu s-au grăbit cu aplauzele, de parcă ar fi vrut ca spectacolul să mai continue. Dar și când au început cu ele, nu s-au mai putut opri.

Am auzit de atâtea ori că teatrul e ca o felie de viață, dar în seara a treia a festivalului, la La câțiva oameni distanță de tine, am conștientizat gândul acesta. A fost ca o revelație. Un spectacol despre înstrăinare și distanța dureroasă care apare ca o fisură în continuă creștere, între noi și familie sau cei mai iubiți oameni din jurul nostru, exprimat direct prin poveștile și contextul istoric al românilor. Deși mi-a venit să plâng de mai multe ori, nu am simțit că spectacolul vrea doar să mă exploateze emoțional, și asta datorită alternărilor de comic și dramatic. Situațiile acestea alternante nu păreau pur și simplu lipite unele de altele, au fost construite ca un tot întreg. Adică nu era doar râs și / sau plâns, ci și griul dintre ele, ca un fel de echilibru / câștig asupra vieții.

Asta am simțit în aplauzele de la final: în afară de aprecierea adusă echipei spectacolului, oamenii omagiau viața, poate nu realizau explicit, dar verva lor la asta m-a dus cu gândul. A fost emoționant pentru mine să descopăr și să realizez că, de fapt, asta îți oferă experiența teatrală în general, doar că la unele spectacole se simte mai puternic. Tragerea noastră la teatru e o dorință de a dezbrăca viața, de a o esențializa și transpune astfel încât să o sărbătorim chiar și așa, (și) cu toate tristețile ei.

De ce sunt în Piatra Neamț spectatorii atât de îndrăgostiți de teatru? Lucrurile funcționează simbiotic - pe de o parte îi avem pe ei, spectatorii, iar pe de alta, echipa teatrului. Iar cei din urmă sunt plini de zvâc contagios. M-am convins de asta atunci când m-am furișat, tot în a treia zi de festival, împreună cu colegii mei de la Cluj, în arhivele lor. Am putut să vedem un inventar de arhivă al primelor festivaluri, gândit într-un fel tare trăsnit. Sub forma unor gazete de perete, reviste informative pe foi mari, ca niște afișe, făcute de întreaga echipă a teatrului. Își puteau pune amprenta, într-un fel jucăuș și creativ toți care doreau să își exprime emoțiile legat de cele trăite.

Și doamne, ce mai emoții! Cronici amuzante, care nu se luau prea mult în serios, poezii asumat stângace. Toate afișele începeau cu un EDItorial (de la Eduard Covali, care din '61 până în '92, va fi pe rând: pictor executant, secretar literar, director, regizor, director artistic și consilier; vă puteți deci da seama că aportul său la revistă, a fost imens), care surprindea o scurtă, glumeață impresie personală. Apăreau știri strecurate despre marile staruri actoricești din afară, dar nimic formal, numai în jocuri de cuvinte sau glume (și doar dacă ai noroc - și o cunoaștere a întregului context al acelor zile - le prinzi pe toate). O mulțime de glumițe din interior, bârfulițe și intrigi, declarații de dragoste și, de ce nu, o rubrică cu meniul zilei. Desene care să exprime dificultatea vocațională aleasă. Itinerare spre teatru, reguli ironice pentru actori și spectatori.

Revista era foarte mult despre echipa artistică și spectatori. Focusul pe comunitate era destul de mare și asta pentru că, probabil, acest teatru ține mult la ea. Dacă nu mai scriem în ziua de azi ca ei, mi-am zis că merită măcar să povestim despre asta. Pentru că felul acesta cald familialo-caricaturalo-satiric de a fi, alcătuiește specificul teatrului. Azi se vede în imaginea care reprezintă festivalul, un domn Clovn Crăciun, puțin grotesc, dar totuși inocent și bine dispus, care se bunghește^[ii] la noi cu toți ochii lui (inclusiv cei care se văd prin despicătura hainei). Și noi la rândul nostru ne bunghim cu mare drag la el.