Comic Entertainment împreună cu Teatrul Odeon București au realizat acest one man show. Mă feresc de a mă folosi de numele original al spectacolului, în care este inclus și acel "aproape". Undeva, acolo, acest spectacol e un adevărat show.
Cu un text scris (completat mereu cu mici improvizații) și regizat de însuși Bartoș, spectacolul dorește ca într-o oră să ne facă să îl descoperim pe omul Bartoș, trecând în revistă fiecare eveniment important din viața lui, cu inserări de-a dreptul comice.
Bartoș își face intrarea pe un fundal muzical și vizual de Oscar. Își auto-înmânează (cu ajutorul regizorului tehnic) un premiu Oscar, ba mai mult simulează aplauzele lui Tarantino, de pe un ecran. Face aceste mici mișcări pentru a induce spectatorului ideea de dominanță scenică, de captare a tuturor ochilor din sală asupra sa. Și o face extrem de bine, căci dezvoltă niște replici din monologul său într-o manieră ultra comică. Nu au existat probabil prea multe intervale de timp în timpul spectacolului în care să nu se râdă. Pentru că, ce-i drept, Pavel Bartoș reușește să amuze și prin simplele gesturi, prin mimică sau autoironie. Folosește umorul lui clasic, cel de la TV sau din alte spectacole de teatru / film, fațete create în ajutorul propriu după lungi ani de muncă și învățare - și asta face ca oamenilor care îl privesc să nu le fie greu să râdă.
Cum spuneam, am urmărit evoluția lui Pavel Bartoș, de la copil până la cele mai recente evenimente din viața lui. Începe și termină în același stil. Pot spune ca acest spectacol este o carte, o biografie a lui Pavel Bartoș. O biografie spusă de el, jucată de el, și simțită de noi ca ceva adevărat, curat.
Începe cu o întrebare adresată publicului. Alt artificiu al spectacolului, interacțiunea constantă cu publicul. "Cea mai fericită zi din viața mea. Mi-au luat părinții o bicicletă sau am pierdut cartela de la pâine?", ne întreabă, fiecare spectator votând în categoria pe care o consideră potrivită.
Spectacolul se termină foarte brusc și într-un fel de nimeni așteptat. Ultimul lucru din spectacol nu poate fi anticipat, pentru că umorul persista în aerul teatrului, iar fiecare dans, piesă muzicală, fragment recitat din Floarea albastră, glumă nu prevestea ultima întrebare.
Am fost puși să urmărim două fotografii: un hol de spital și un câmp. Iar spectatorii trebuie să voteze fotografia care îi inspira. Nu știu de ce eu am ales câmpul. Avea o încărcătură emoțională mare. Ne-a explicat că prima reprezintă cel mai fericit moment din viața lui, nașterea primei fete, doar că a doua reprezintă cea mai neagră zi din viața lui, moartea mamei. A reușit să treacă dintr-un registru în altul cu o lejeritate rar întâlnită. Am sesizat persoane care în acea fracțiune de secundă de schimbare bruscă de registru sentimental au exclamat: "Ah...". Pe bună dreptate. Tot ce a urmat, cu amintirea mamei și mulțumirile pe care i le oferea au adus lacrimi în ochii spectatorilor. Mă număr printre ei.
Deci, cine este Pavel Bartoș? Doar acel tip din fața ecranului care apare o dată pe săptămână după 20.30 vinerea, sau mai mult de atât? E la fel de funny și cald cum se spune? Sau cum încearcă să îi facă pe oameni să creadă? Asta m-am întrebat și eu înainte de spectacol. Și răspunsul a fost: omul a învățat din comedie să fie fericit. Să fie el și să inducă oamenilor din jurul lui asta. Fie ca sunt în fața unui ecran, fie ca sunt pe un scaun într-o sală de spectacol. Fie că sunt la câțiva milimetri făcând o poză cu el.
Descoperiți-l! Noi, cei din Piatra, am făcut-o în festival.
(foto: Marius Șumlea)