Observarea: incipitul cu priviri lungi peste năpăstuitul tărâm, dogorit de soare și peste brațele albastre și nestrămutate ale apelor netulburate, pătrundem cu grijă și vorbind în șoaptă pe țărmul de nord al Australiei, Arnhem Land. Cu acest incipit poetic și siropos, documentarul parcă bate spre ceea ce se vede în mod obișnuit la televizor. Este filmat în limba Yolŋu Matha, limba nativă a oamenilor Yolŋu și recreează viața aborigenilor dintr-o perioadă precolonială, arătând cum erau făcute canoele, ritualurile spirituale, relațiile sociale și modul în care erau transmise poveștile.
Vocea: există un povestitor (interpretat de David Gulpilil), care ne narează întâmplările. Combinația între trecut, prezent, numele complicate pline de consoane, multele personaje și nefamiliaritatea subiectului te fac reticent. Naratorul, prin modul în care povestește, parcă se adresează unui copil și te tratează astfel așteptându-te să-i cazi în brațe la toate alunecările de cuvinte în ploturi neînsemnate. Povestea în ramă, construită ca o lecție de viață transmisă prin mituri, îți impune să devii reflexiv. În centrul poveștii narate de David Gulpilil se află un tânăr, Dayindi, (care vrea să se maturizeze deodată și cu forța) și care începe sa fie povățuit și îndrumat de un bătrân prin povești. Mesajul pe care vor să-l transmită aceste mituri, un mesaj reflexiv, se bazează pe mult respect, code of conduct între triburile străvechi și orânduirea strămoșească a lumii.
Filmul alternează între imagini alb-negru (contemporaneitatea), și cele color (trecutul). Trecerea între cele două timpuri se face prea alambicat: din alb-negru dintr-o dată, răsare verdele, cu un fade ciudat care-ți dă impresia că s-a debalansat nivelul de alb. Abia apoi te convingi că e OK, atunci când apare maroul, și, în final, albastrul.
Ciudată e și senzația pe care ți-o lasă documentarul în final. De la entuziasmul și misteriozitatea cu care începe, parcă rudimentaritatea oamenilor a afectat întreaga producție. Dar pe lângă partea "fizică" a filmului, simt cum undeva, în mintea mea, ceva a rămas blocat pe modul în care se tratau oamenii. Nu vreau să sun ca o persoană too woke, dar se simțea slăbiciunea femeilor în fața lor și a lumii.
De la suprafață, Ten Canoes pare un documentar etnografic, dar e o ficțiune artistică, o meditație asupra tradiției și identității culturale. Lipsește o oarecare viziune, o misticitate a imaginii, o tulburare sau o transparență feroce pe care să ți-o inducă. Documentarul putea include o variantă mai colorată a vocii care-ți adresează mesajul (sau mai tulburată) și o reflexivitate a miturilor, presărate cu stropi de male gaze, ascunse în vizualul neîngrijit.
(Cronică din seria Ce se vede la masterul de Film Studies în Antwerp prin ochii unui student de licență)