În peisajul muzical din țara noastră, muzica de cameră este mai puțin reprezentată, în comparație cu concertele simfonice sau spectacolele de operă. Excepție fac festivalurile dedicate precum SoNoRo sau altele mai largi ca Festivalul Internațional George Enescu (ce are loc o dată la doi ani). Astfel, este cu atât mai meritoriu un recital cameral instrumental desfășurat în sala de concerte a Ateneului Român pe parcursul stagiunii Filarmonicii.
"Muzica de cameră este definită ca arta îmbinării sunetelor, așa cum poezia este arta îmbinării cuvintelor" [2]. Cea ce o face atractivă este suma unor trăsături: expresivitatea și pregnanța întregului material melodic, finețea și claritatea expunerii, măiestria dozării discursului, realizarea arhitecturii de ansamblu, și, nu în ultimul rând, păstrarea unui pronunțat spirit de colaborare și dialogare între toate vocile ansamblului.
Dintre speciile muzicii de cameră [3], protagoniștii serii de la Ateneul Român, au ales cvartetul cu pian (vioară, violă, violoncel și pian), o formație pentru care puțini compozitori de notorietate au dedicat unele dintre lucrările lor.
Îmi imaginez că membrii formației au ales titulatura ansamblului, datorită unor conotații coregrafice. Astfel, Pas de Quatre surprinde trăsături caracteristice stilului romantic, precum, ușurință, delicatețe și echilibru. Pașii caracteristici necesită ca fiecare zonă a tehnicii de balet clasic să fie reprezentată: mișcări Adagio, Petite Allegro, Grand Allegro, joc rapid de picioare, schimbări de poziție și mișcări elegante, fluide ale brațelor. În Pas de Quatre, fiecare dansator are o variațiune individuală, iar finalul este unul colectiv [4].
Prima lucrare interpretată de către muzicienii din formația camerală instrumentală Pas de Quatre a fost Cvartetul cu pian în mi bemol major, op. 16 de Ludwig van Beethoven. În original este vorba de Cvintetul pentru pian, oboi, clarinet, corn și fagot, op. 16, compus în anul 1796.
Este corespondentul lucrării similare, K.V. 452 a lui Wolfgang Amadeus Mozart (1784). La vremea lui, genialul compozitor clasic austriac, într-o scrisoare adresată tatălui său, Leopold Mozart, spunea: "Eu însumi, îl consider ca pe cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată în viața mea."
Cvartetul cu pian în mi bemol major, op. 16 de Ludwig van Beethoven a fost compus în etapa de creație pur clasică a compozitorului, și cuprinde trei părți: I. Grave - Allegro, ma non troppo; II. Andante cantabile; III. Rondo. Allegro, ma non troppo.
Compozitorul, el însuși, a transcris ulterior Cvintetul op. 16, drept cvartet pentru pian și trio de coarde (vioară, violă, și violoncel), folosind același număr de opus, marcaje de tempo și sincronizare generală.
În sala Ateneului Român, ascultam prima parte a cvartetului în interpretarea formației Pas de Quatre și sesizam frumusețea frazării temei expuse de pian. Sensul muzical, cel care lăsa să se întrevadă ținta, era edificat prin repetări ale aceluiași sunet, acumulând mereu tensiunea (mai ales sub aspectul creșterii intensității), utilizând dinamica interioară a frazei muzicale, cu o logică imbatabilă. Am remarcat de asemenea, grija pentru detaliu: emisia instrumentelor cu coarde (spiccato, ori staccato volant), ce se îmbina în plan timbral cu cea a pianului. Sincronizarea partenerilor trecea dincolo de aspectul pur ritmic ducând la omogenitate ansamblului. Senzația de comunicare aproape telepatică între interpreți era amplificată de o "conștiință armonică". De pildă, într-un acord de septimă de dominantă, pianul iniția fundamentala, apoi, pe rând corzile adăugau câte un element (terța, cvinta și septima) într-o măiestrită continuitate, ce avea ca rezultat consolidarea platformei funcțiunii tonale - tipic beethoveniană - sugerând o "faleză" marină a unui țărm. Prima parte s-a încheiat pe o pedală de tril a pianului, bine reliefată, pe tonica mi bemol. După expunerea temei de către pian, reluarea amplificată, era realizată cu înveșmântare armonică. Intervenția surprinzătoare a violei în această a doua mișcare a cvartetului, Andante cantabile, ne dezvăluia intenția compozitorului de a dispărea parcă, de a pleca câteva momente, în timp ce scria acest opus, undeva, nu pe pământ, ci în cer. Allegro, ma non troppo, partea a treia, a schimbat complet atmosfera, cu o temă sprințară de Rondo, adusă de pian, în metru ternar. Geniul beethovenian, după opinia mea, prefigura aici tema din finalul Concertului de vioară în re major, op. 61. Interpreții au cântat acest Refren, respectând agogica sobră de factură clasică.
Seara camerală de la sala Ateneului a continuat cu Cvartetul cu pian în mi bemol major, op. 47 de Robert Schumann, o lucrare clasicizantă. Creatorul german "acceptă aici, principiul componistic prin care pianul se opune ansamblului de coarde bine închegat" [5]. Lucrarea respiră stabilitate accentuată, precum și masivitatea construcției. Substanța melodică, factura instrumentală și procedeele caracteristice de modulație - îi conferă forță.
Lucrarea a fost compusă în anul 1842 și a fost dedicată lui Mathieu Wielhorsky (violoncelist rus și impresar), prima audiție a avut loc la Gewandhaus din Leipzig, la 8 decembrie 1844, cu Clara Schumann la pian. Cele patru părți sunt: 1. Sostenuto assai. Allegro ma non troppo; 2. Scherzo. Molto vivace; 3. Andante cantabile; 4. Finale. Vivace.
Introducerea Sostenuto assai vine din lumea formelor beethoveniene. Consecutiv Prologului, Allegro ma non troppo păstrează alura clasică, prin acele contururi de arcadă, inițiate de tema pianului. Treptat, motivele se coagulează. Liniile melodice se desfășoară în mod subtil, îmbinându-se cu bogata substanță armonică. Există aici o voită inegalitate, între forța pianului și grupul instrumentelor cu coarde, în cea ce privește armonia; pianul domină discursul muzical. În partea a doua, Scherzo, Molto vivace, influența melosului mendelssohnian este perceptibilă. Totodată, procedeele polifonice sunt relevante, datorită utilizării canonului. În cadrul primului Trio, liniile ample sunt frecvent supuse tehnicii de imitare și întregire. Anumite reminiscențe din tema Scherzo-ului au ca scop o unificare a formei muzicale tripartite. În cel de al doilea Trio, apar conglomerate acordice, în locul tratării lineare. Frumos au realizat interpreții cvartetului Pas de Quatre balansul ritmic contrastant, prin intermediul sincopelor. Din nou, elemente motivice din Scherzo reveneau, însă beneficiind de fluctuații dinamice variate. Minunat a sunat acea umbră, aproape fantomatică, din Scherzo-ului, cântat într-un fin pianissimo, amplasat în finalul părții.
În Andante cantabile, partea a treia a cvartetului, un emoționant lied, violoncelul enunța o melodie sublimă, fiind susținut de către pian, și completat de vioară. Secțiunea mediană, cu o expresie intimă, (în tonalitatea sol bemol major) aducea o culoare duioasă. La revenirea temei inițiale, viola apărea în prim plan, în timp ce vioara ornamenta fluxul melodic prin pasaje largi. Acele game, spațializate și conduse divergent - intonate în terțe, de către vioară și violă, și în decime de cele două mâini la pian - confereau un efect de agilitate. De remarcat și utilizarea scordaturii [6] la violoncelul ce intona o pedală pe sunetul si bemol. Finalul lucrării schumanniene, în tempo Vivace, se desfășura ca o piesă de mare virtuozitate romantică. Începutul în stil fugato, era urmat de o temă cantabilă. O multitudine de motive se iveau, iar pianul devenea mult mai activă aici, învăluind discursul celorlalte instrumente, ce intonau arpegii și formule de acompaniament. Armonia era îmbogățită cu cromatisme. Aspectul strălucitor al fluxului muzical predomina. Se putea sesiza de asemenea, legătura ciclică între părțile cvartetului. Încheierea se derula apoteotic. Tema trecea succesiv pe la fiecare instrument, fiind contrapunctată de o mișcare neîntreruptă de șaisprezecimi. Creșterea tensiunii era copleșitoare. Acea interjecție dureroasă a violoncelului se pierdea în avalanșa ultimă. Punctul terminus al accelerando-ului final, sugerând o mare victorie, cuprindea un ambitus de cinci octave.
Consistentul program de recital al formației Pas de Quatre, de la sala Ateneului Român, s-a încheiat cu o altă lucrare camerală romantică, Cvartetul cu pian în sol minor, op. 25 de Johannes Brahms. Compus în anul 1861 în Hamm și dedicat baronului Reinhard von Dalwigh, cvartetul a avut premiera la 16 noiembrie 1861, la Hamburg, cu clara Schumann la pian. Compozitorul l-a transcris pentru pian cu patru mâini, în 1872, iar Arnold Schoenberg l-a orchestrat în 1938. Lucrarea cuprinde patru părți: 1. Allegro; 2. Intermezzo, Allegro ma non troppo - Trio. Animato; 3. Andante con moto; 4. Rondo all Zingarese. Presto. Se poate constata un echilibru între dramatism și lirism, precum și între subiectiv și obiectiv. "Caracteristic pentru muzica întregului Cvartet în sol minor este frumusețea inventivității melodice și arta diversificării ei" [7].
Interesantă este sub aspect formal, intercalarea între prima și a treia parte, a unui Intermezzo, cu nuanțe de clarobscur, de poezie nordică. De asemenea, finalul cvartetului Rondo all Zingarese, prezintă o soluție îndrăzneață, originală.
La sala Ateneului, ascultam această muzică aproape simfonică, cântată cu dăruire de muzicienii cvartetului Pas de Quatre. Armonia răsuna masiv. Admiram cum, în interpretarea instrumentiștilor, travaliul motivic și tehnica extinderii pe suprafețe mari a unor elemente melodice se întregea prin procedeele de figurare a elementelor armonice. Ca urmare, tensiunea muzicii era mereu sporită prin mișcare. O serie de triolete și sincope dinamizau fluxul sonor. Dinamica devenea adesea incisivă. În partea lentă, însă, dramatismul ceda locul unui lirism cald, dublat de o necontenită acțiune, unde vocile se luau la întrecere. Sunetul amplu vibrat al violoncelului crea o aureolă densă. Mai apoi, tratarea ritmică a marșului eroic din secțiunea centrală se desfășura într-o măsură de trei timpi. Artiștii cvartetului Pas de Quatre au reușit cu brio integrarea specificului lăutăresc ungar în construcția liberă a formei finalului Rondo all Zingarese. Astfel, ei au evocat spiritul improvizatoric, etalând cu măiestrie inflexiunile melodice capricioase, când pătimașe, când elegiace ori pline de frenezie. Sonoritățile plastice din partitura pianului imitând acompaniamentul de țambal sunau autentic. Interpreții au sesizat și aplicat principiul independenței unei voci sau a unei partide a cvartetului (corzile), alăturându-l totodată, principiului unității de acțiune. Timbral, rolurile s-au înscris în matca firească: vioara și pianul - strălucitoare prin cuprinderea lor registreală, iar viola și violoncelul - cu sunete catifelate, în reliefurile melodice încredințate lor.
Aplauze puternice au răsplătit interpreții de pe scena sălii mari a Ateneului Român. Îmbucurător faptul că publicul tânăr participă la evenimente muzicale non-hedoniste, implicând un efort serios de urmărire și înțelegere, precum muzica de cameră.
Interesantă este și versiunea orchestrală a acestui cvartet, realizată în 1932 de Arnold Schoenberg.
O seară bogată spiritual, cu muzică de o frumusețe rară, ce nu poate fi redată prin literaturizare, fără a o frustra de vitalitate.
NOTE
[1] Violonistul Mircea Lazăr, membru al orchestrei Filarmonicii George Enescu, este și solist concertist și participant în diferite ansambluri simfonice și camerale din țară; violistul și compozitorul Lucian Moraru este creatorul și conducătorul formației Traffic Strings; violoncelistul Bogdan Postolache, membru al Orchestrei Naționale Radio, apare ca solist concertist și participant în orchestre din România și Elveția; pianistul Nicolae Dumitru, inițiatorul proiectului Pas de Quatre, este cunoscut datorită activității sale concertistice și de muzică de cameră.
[2] Wilhelm Georg Berger: Ghid pentru Muzica de Cameră Instrumentală, Editura Muzicală București, 1965, pag. 3.
{3] Sonata sau suita solo, sonata sau suita pentru un instrument și pian, sonata a tré, duo, trio, cvartet de coarde (sau mixt, ori cu pian), cvintet, sextet, septet, octet (dublu cvartet), nonet și dixtuor.
[4] academia-lab.com/pas-de-quatre-perrot/
[5] Wilhelm Georg Berger: ibidem, pag. 168.
wikipedia.org/Piano_Quartet_(Schumann)
[6] scordatură - acordare diferită de cea standard a unui instrument cu coarde, în speță violoncelul, a cărui coardă do este coborâtă cu un ton, la si bemol.
[7] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universale, vol. 3, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, pag. 477.