Concertino-ul a fost compus în perioada în care Dinu Lipatti studia la Paris. Titlul inițial a fost Suită clasică pentru pian și orchestră, fiind dedicat Floricăi Musicescu, al cărui discipol Lipatti a fost. Prima audiție a avut loc în 1939, la București, cu Orchestra Filarmonicii, dirijată de George Georgescu, solist fiind însuși compozitorul. Lucrarea neoromantică este alcătuită din patru părți: 1. Allegro maestoso; 2. Adagio molto; 3. Allegretto; 4. Allegro molto. Concertino-ul op. 3 ilustrează echilibrul dintre modernitate și reverența față de modelele clasice, într-un limbaj armonic subtil personal, cu finețe franceză și eleganță mozartiană.
Partitura pianului solist are caracter de instrument obligat, iar tratarea materialului muzical este preponderent polifonică. Melodica este de natură folclorică (joc românesc). Uneori se simt chiar și elemente de jazz. Dacă în primele trei părți tendința de revenire la Baroc (dimensiunea redusă a aparatului orchestral, scriitura transparentă, discursul muzical ornamentat) predomină, în ultima parte apar aluzii la arhitectura de tipul formei de sonată și la omofonia haydniană.
Ascultam în interpretarea pianistului Mihai Ritivoiu, cum în prima parte desfășurarea unui fir unic de sunete perlate șerpuia, alcătuind profiluri expresive în stilul tocat al muzicii baroce. Era un perpetuum mobile, cu nesfârșite triolete, ca fundal sonor. Sesizam cum "în acest cadru, nu prevalează detaliul, ci mai degrabă conceperea unui peisaj lejer, lipsit de artificialitate și de pompozitate, în care predomină articulația legato".[3] Conform manierei de coral bachian, în chip logic, Mihai Ritivoiu, a reușit să evite învolburarea dramatică. Artistul se înclina cu considerație și noblețe asupra textului muzical, calmul și echilibrul interpretării sale erau admirabile. Câtă luciditate ritmică în suprapunerea trioletelor de la mâna dreaptă, cu ritmul binar de la mâna stângă! Momentul inedit de ciocnire legato-staccato - în dihotomia tehnicii celor două mâini - dovedea o pianistică impecabilă. Înainte de revenire temei, intonate de violoncel în canon cu pianul solist, o suspendare de tip G.P., o propoziția frântă semnifica posibil un suspin. Partea a doua, Adagio molto, s-a deschis cu un solo de violă. Se contura o arie în care pianul, instrumentul solist, interpreta un lamento, o linie melodică bogat ornamentată, cu ritm punctat, în spiritul creației franceze destinată clavecinului (Jean-Philippe Rameau, François Couperin). Frumos a sunat și mersul descendent al contrabasului. Dialogurile lirice dintre vioara solo, oboi, fagot și pian decurgeau cursiv, cu imitații variate timbral. Oboiul, cu gamele sale, îmi amintea ceva din Concerto per oboe, archi e basso continuo, nr. 2 în re minor, a lui Alessandro Marcello. Eclectismul era prezent în acest Concertino a lui Dinu Lipatti: se percepeau și câteva elemente de modernism (modulații bruște, armonii ambigue, modalism cromatisme, false relații), precum și influența stilistică a lui Igor Stravinski și Serghei Prokofiev - în debutul Cadenței). Spre sfârșitul mișcării, pianul căpăta un rol acompaniator de basso continuo.
În partea a treia, Allegretto, liedul jovial era întrerupt în secțiunea mediană de elemente cu iz folcloric, dar și jazz-istice. Schimbarea de caracter din Trio, propunea dialoguri pline de umor, în care apăreau accente asimetrice. Pasajele pianului solist, îmi sugerau uneori anostele studii de Czerny. Gestul pianistului Mihai Ritivoiu de a-și arunca mâinile în sus, după sfârșitul unui pasaj, mi s-a părut redundant (nu era vorba totuși în acest Concertino de vreo variațiune a Rapsodiei pe o temă de Paganini, de Serghei Rahmaninov. Revenirea Scherzo-ului s-a realizat prin fluxul de acorduri în staccato, al instrumentelor de suflat din lemn.
În ultima parte a Concertino-ului op. 3 de Dinu Lipatti se simțeau influențe ale muzicii lui Joseph Haydn. Aici, instrumentul solist își păstra constant rolul principal. Frumos a fost cântat epilogul ce fremăta de energie și vitalitate. Mihai Ritivoiu a reușit să interpreteze succesiunea de valuri dinamice - ce conferea senzația grefării unei polifonii latente - cu interes sporit, alungând monotonia, prin reliefarea dinamică a melodiei distribuite mâinii drepte.
Publicul a aplaudat intens interpretarea oferită de pianistul Mihai Ritivoiu, care a adus pe scena Ateneului Român o lucrare foarte rar cântată a compozitorului Dinu Lipatti.
La solicitarea auditoriului, pianistul a oferit ca bis Allemanda în sol major din Suita franceză nr. 5, BWV. 816 de Johann Sebastian Bach. Paradoxal, aceste suite urmează în mare măsură canoanele compoziționale italiene. [4]
Seara muzicală a continuat cu Concertul nr. 2, în re major, pentru flaut și orchestră, KV. 314 (285 d) de Wolfgang Amadeus Mozart, solistă Joidy Blanco. Concertul este o adaptare a lucrării originale pentru oboi. Flautistul olandez Ferdinand De Jean i-a solicitat lui Wolfgang Amadeus Mozart (care avea pe atunci 21 de ani), să scrie patru cvartete de flaut și trei concerte pentru flaut, dintre care compozitorul austriac a terminat doar trei cvartete și un nou concert. În loc să scrie un al doilea concert, Mozart a rescris concertul pentru oboi pe care îl crease cu un an mai devreme, transformându-l într-un al doilea concert pentru flaut, iar De Jean, supărat, nu l-a plătit pe Mozart pentru acest concert. Față de concertul de oboi, versiunea pentru flaut adaugă culoare, veridicitate și dinamică, solistul trecând de la al doilea registrul la al treilea, printr-o singură respirație. Concertul dezvăluie o rafinată îmbinare a culorilor timbrale, o dezinvoltură melodică, precum și un echilibru între strălucirea tehnică și expresivitatea lirică. Cuprinde trei mișcări: 1. Allegro aperto; 2. Adagio non troppo; 3. Rondo:Allegro.
Filozoful și eseistul Emil Cioran spunea: "Aș vrea ca-n om viața să curgă pură ca muzica lui Mozart." [6]
Joidy Blanco a cântat excepțional acest concert. Sunetul flautului ei are ceva deosebit. Tehnica ei este perfect adaptată expresiei clasice. Stilemele mozartiene curg natural. Muzicalitatea acestei interprete, pe care am remarcat-o în ansamblul Filarmonicii George Enescu, la fiecare solo, este evidentă indiferent de repertoriul abordat.
Frazarea sa este cizelată până la cel mai mic detaliu. Acele articulări în care sunetele legate două câte două, necesitând o infimă cezură între ele, aveau o caligrafie impecabilă.
Travaliul motivic, expus cu claritate în partitura mozartiană, a fost transpus sonor cu multă artă și noblețe. Se perindau triluri perlate, cu încheieri concluzive bine marcate, contraste cu ecouri dinamice, dialoguri fluide cu cornul, dar mai ales o cadență fulminantă, în care virtuozitatea uimea. Arpegieri de acorduri desfășurate cu rapiditate și eleganță, și salturi intervalice mari repetate, până la decimă, pregăteau tutti-ul ce a încheiat prima parte. În partea a doua, Andante ma non troppo, Joidy Blanco înălța cantilena generând o construcție de sunet ca de boltă, stăpânindu-și măiestrit respirația. Admiram cum, fără excepție, ornamentele erau realizate matematic măsurate-trilul pornea prin precizarea înălțimii sunetului și apoi, fiind egal distribuit, prin alternarea cu sunetul imediat superior. Melodia răsărea din polifonia latentă cu aceeași amprentă timbrală, ușor de deslușit. În partea a treia, spiritul ludic al Refrenului s-a simțit, datorită motivelor mozartiene, ca și cum erau undeva în culise niște personaje din operele sale. După desfășurarea Cupletelor și a cadenței laconice, Joidy Blanco iniția tema Refrenului printr-o agogică ce desena contururi șerpuitoare, executate cu voință interpretativă bine manifestată (sunete ușor reținute ca mișcare, într-un staccato marcat). Preluarea ideilor muzicale afirmate de suflători era realizată ci mare etanșeitate ritmică. Toate acele pasaje agile, cu arpegii ample în șaisprezecimi, au fost cântate cu strălucire.
Cadența amplă a fost interpretată cu virtuozitate și o mare acuratețe intonațională, prezentând totodată, ornamentarea temei de rondo.
Acompaniamentul orchestral precis ritmic a menajat solista, sub aspect dinamic, urmând intențiile sale expresive. Dirijorul Gabriel Bebeșelea a coordonat tutti-urile și a însoțit discret, dar neabătut tempo-ul ales de solistă.
Aplauze puternice îndelungate și ovații au izbucnit după bara finală.
Bis-ul oferit de Joidy Blanco a fost Adagio din Cvartetul cu flaut în re major KV. 285a de Wolfgang Amadeus Mozart, o splendidă Serenadă, scrisă în 1777 (perioada mannheimeză).
Instrumentiștii de coarde (concertmaistrul și șefii de partidă) au creat în acest Adagio un contrast textural între acompaniamentul în pizzicato și melodiile ample ale flautului (vioara I a cvartetului fiind înlocuită de flaut). un moment muzical de mare frumusețe.
Flori, aplauze și urale de bravo au răsplătit interpreții.
După pauză, publicul a ascultat Simfonia nr. 40 în sol minor, KV. 550 de Wolfgang Amadeus Mozart. Terminată în anul 1788, lucrarea reprezintă unul dintre vârfurile expresive ale clasicismului vienez. Este o muzică ce exprimă sentimente precum: fericire, inspirație, plăcere, reunire, separare, suferință, divizare, durere, tristețe și deznădejde - și enumerarea ar putea continua. Este una dintre puținele lucrări simfonice ale lui W.A: Mozart în tonalitate minoră și poate cea dramatică dintre ele. Robert Schumann a asemănat Simfonia cu idealul de frumusețe atins de perfecțiunea statuilor elenistice din antichitate și a spus că: "este o lucrare în care fiecare sunet este aur curat, fiecare crâmpei, o comoară!"
Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Gabriel Bebeșelea, a demonstrat pe viu spusele compozitorului romantic german. Iar această simfonie a adus un aer de sărbătoare celor prezenți în sala Ateneului.
Reascultarea Simfoniei nr. 40 în sol minor îmi dă senzația că poposesc într-o lume în care nimic malefic nu poate fi.
O stagiune deosebit de bună, cu fiecare concert, artiștii de pe scenă ne aduc fericire în suflet.
NOTE
[1] Pianistul Mihai Ritivoiu este artist în rezidență al Filarmonicii George Enescu, în Stagiunea 2025-2026. A susținut concerte pe scene prestigioase precum Konzerthaus Berlin, Barbican Centre, Wigmore Hall, Cadogan Hall, St John's Smith Square și St Martin-in-the-Fields. A colaborat cu orchestre renumite precum Lausanne Chamber Orchestra, English Chamber Orchestra și MDR Leipzig Radio Orchestra. Este laureat al Concursului Internațional George Enescu, obținând mai multe premii speciale, printre care cel pentru cea mai bună interpretare a unei sonate pentru pian de George Enescu și distincția pentru cel mai bun competitor român.
[2] Flautista venezueleană Joidy Blanco s-a născut la Caracas. A studiat flautul de la 8 ani. A studiat la Conservatoire National Supérieur de Musique et Danse de Lyon, Franța, cu Philippe Bernold, Julien Beaudiment, Claude Lefebre, Gilles Cottini. Apoi, a studiat la Haute École de Musique de Genève, Elveția, ulterior la Escuela Superior de Música «Reina Sofia» Madrid, Spania sub îndrumarea profesorilor Jaques Zoon și Salvador Martinez. S-a perfecționat apoi cu Emmanuel Pahud, James Galway, Peter Lukas Graf, Andrea Lieberknecht, Silvia Careddu, Sebastian Jacot, SarahRumer, Michael Hasel, Jaime Martin, Shigenori Kudo, Alexa Still, Cornelia Grohmann. Joidy Blanco este laureată a numeroase competiții internaționale, printre care Concursul Internațional Ceaikovski, Concursul Internațional de Flaut Kobe, Concursul Internațional de Flaut Gazzelloni, Concursul Internațional de Flaut Crusell, Concursul de Flaut Yamaha, Kiefer Hablitzel | Goehner Musikpreis, Concours National de Musique de Riddes, Murten Classics Valiant Wettbewerb și multe altele. A concertat alături de Orchestra Mariinsky, Filarmonica din Rostov, Gottinger Symphonie Orchester, Hilaris Chamber Orchestra, Vogtland Philharmonie, Jousia Ensemble, Filarmonica Transilvania, Orchestra HEMU, Orchestra Simfonică Lara și Orchestra Simón Bolívar.
[3] Gârbea, Cristina: Formă, fond și imaginar interpretativ în Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră, op. 3 de Dinu Lipatti, în Revista MUZICA Nr. 2 / 2025, p. 57-79.
ucmr.org.ro/garbea-forma-fond-si-imaginar-in-concertino-de-d-lipatti.pdf
[4] wikiital.com/Suite_francesi#Suite_num._5_in_sol_maggiore_BWV_816
[5] în Concertul pentru flaut în re major, flautul nu cântă niciodată peste sunetul mi, în timp ce în Concertul pentru flaut nr. 1 în sol major, flautul cântă regulat până la un sol. Acesta din urmă conține modificări semnificative pentru a fi compatibil cu un concert pentru flaut. Mozart îi scrisese la vremea aceea tatălui său, o epistolă în care îi explica cu dezamăgire lipsa de compensație financiară pentru comanda făcută de flautistul Ferdinand De Jean, regretând că trebuia să se distragă de la a compune, pentru instrumente pe care "nu le poate suporta". (Anderson, Emily: Scrisori ale lui Mozart și ale familiei sale. Londra: Macmillan and Co. Limited, (1938) pag. 609-611).
[6] Cioran, Emil: Cioran și muzica, Editura Humanitas, București, 2016, pag. 67.
*wikipedia.org/Flute_Quartet_No._1_(Mozart)
**Fotografiile din concert au fost realizate de Alin Iavorenciuc.