Concertmaistru invitat a fost violonistul Valentin Șerban.
Concertul a fost foarte așteptat de către public - sala vândută complet - datorită solistului de notorietate, Gidon Kremer, cât și a repertoriului, ce a cuprins atât capodopere interpretate adesea, dar și lucrări mai puțin cunoscute, foarte interesante, cântate cu multă dăruire și profesionalism.
În deschiderea concertului de la sala Ateneului Român, am ascultat Preludiu la după-amiaza unui faun (Prélude à l'après-midi d'un faune), L. 86 de Claude Debussy, lucrare dedicată compozitorului Raymond Bonheur. Opusul este "un adevărat manifest și o enciclopedie stilistică a impresionismului în muzică" [3]. Piesa a reprezentat o revoluție muzicală și a influențat profund muzica modernă. Premiera din 22 decembrie 1894 a avut loc la Paris, cu orchestra Societății Naționale de Muzică. Ulterior, în anul 1912, coregraful Vaslav Nijinsky a creat baletul După-amiaza unui faun, bazat pe muzica lui Claude Debussy. Baletul a fost reinterpretat în 1953 și în 2006, fiind considerat unul dintre primele dansuri figurative moderne, la fel de controversat ca Jeux și Le Sacre du printemps (Nijinsky).
Inspirată de poemul simbolist Après-midi d'un faune de Stéphane Mallarmé, piesa descrie experiențele senzuale ale unui faun, care tocmai s-a trezit din somnul său de după-amiază și povestește întâlnirile sale cu mai multe nimfe dimineața, într-un monolog oniric. Interesantă coincidența dintre cele 110 versuri alexandrine din ecloga - poezie pastorală a literatului francez, și cele 110 măsuri ale piesei lui Claude Debussy. Celebrul opus impresionist reflectă atmosfera visătoare și ambiguă, prin intermediul ritmurilor fluide, a armoniilor aerate și coloritului orchestral transparent. Preludiul s-a deschis cu un arabesc cromatic cântat deosebit de frumos de flautista Joidy Blanco, o tema cu un caracter oriental.
Pe tot parcursul piesei, această temă constituie axul expresiv, care ghidează evoluția muzicală.
Melodia Preludiului este alcătuită liber, conform convingerii compozitorului francez, că "muzica este o matematică misterioasă, unde elementele participă la infinit."[4] Iar ritmul devine la Claude Debussy, un suport, pe care el plasează cu rafinament și naturalețe obiecte sonore - sunete de diverse înălțimi, intensități și durate - în intenția de a picta sonor, cu ajutorul plăsmuirilor sale ingenioase.
Accentele ambigue, formulele ritmice - într-o mare libertate a alcătuirii și printr-o asociere extravagantă - dau uneori impresia că tempo-ul este anihilat. Debussy a notat în partitura sa, mai cu seamă, trecerile de la o nuanță la alta (doux et expressif, forte, très en dehors, crescendo molto), păstrând gama de intensități de la ppp la p și de la f la fff. Ca și în muzica lui George Enescu, predomină cele aflate pe terasa intensităților stinse. De asemenea, sunt prezente o serie de indicații precum: Légérement et exoressif, en animant, retenu, Mëme mouvement et très soutenu. Paleta de culori sonore amintește de cele din tablourile lui Claude Monet, Edgar Degas și Pierre-Auguste Renoir. Armonia devine un veritabil personaj. Conceptul clasic de formă muzicală pare că este anulat, deoarece discursul este unul continuu (având un caracter narativ generator), armonia fluidă, melodia elastică și ritmul într-o neîncetată devenire. Auditorul asistă la decoruri succesive prin care trec dorințele și visele faunului. Ca orchestrație, rolul principal îl au instrumentele de suflat de lemn, într-o tratare originală, cu efecte de transparență și utilizarea registrului lor grav. Instrumentele cu coarde (uneori în divisi) au un rol de fundal sonor fluid, pe care apar creionate melodiile diafane ale celorlalte instrumente.
Tema secundă adusă de oboi a sunat lin:
Viziunea dirijorală a lui Fuad Ibrahimov, a evocat splendoarea acestui adevărat tratat de orchestrație, care este Preludiu la după-amiaza unui faun.
Harpele, cu irizațiile lor boreale, au înveșmântat solo-urile de flaut, oboi, clarinet și violoncel.
Preludiul lui Debussy a fost folosit ca muzică în filme - Allegro non troppo, regia Bruno Bozzetto (1976). Interesant este faptul că există, încă din 1912, un parfum franțuzesc ce are denumirea The afternoon of a faun.
Publicul a aplaudat puternic prestația acestor excelenți interpreți ai Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Fuad Ibrahimov.
A urmat Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră, «Offertorium», de Sofia Gubaidulina, Concertul a fost scris în anul 1980 și explorează subiecte precum sacrificiul, suferința și mântuirea. Prima audiție a lucrării a avut loc la Viena, în anul 1981. Concertul de vioară conține un consistent filon spiritual, desprins din episodul omonim al liturghiei latine. Ideea de ofrandă își dezvăluie sensul muzical de la început, când se intonează tema regis, motivul principal din Ofranda muzicală de Johann Sebastian Bach, care stă la baza desfășurării celor trei secțiuni legate între ele. În acest Concert se creează efecte dramatice, într-un limbaj muzical eclectic, cu elemente neoclasice.
Marele violonist Gidon Kremer "nu este, doar destinatarul dedicației acestui opus, ci și principalul său susținător. De altfel, partitura concertului ajunsese cu mare dificultate la solistul, care refuzase să se mai întoarcă în Uniunea Sovietică, după un turneu de doi ani. De-a lungul carierei sale, Gidon Kremer a susținut creația unor compozitori ruși și est-europeni în viață și a interpretat multe creații importante ale acestora, dintre care unele i-au fost dedicate. Numele său este strâns legat de Alfred Schnittke, Arvo Pärt, Giya Kancheli, Sofia Gubaidulina, Valentin Silvestrov, Luigi Nono, Edison Denisov, Aribert Reimann, Pēteris Vasks, John Adams, Victor Kissine, Michael Nyman, Philip Glass, Leonid Desyatnikov și Astor Piazzolla, ale căror lucrări le interpretează într-un mod care respectă tradiția, fiind în același timp pe deplin receptiv la prospețimea și originalitatea lor."[5]
La sala Ateneului, în interpretarea lui Gidon Kremer, acompaniat de Orchestrai Filarmonicii George Enescu, dirijată de Fuad Ibrahimov, ascultam cum în prima secțiune, variațiunile împărțite între solist și orchestră " despleteau" tema în sunetele sale componente. Auzeam scurte dialoguri, pasaje solistice ample, iar ideea muzicală principală era distribuită și împărțită între instrumentele orchestrei. Secțiunea mediană, având o alcătuire rapsodică, chiar improvizatorică, făcea tranziția către macrostructura finală, în care tema se transforma treptat, în manieră recurentă (în ordinea inversă a sunetelor). Acest proces sublinia tocmai traseul spiritual, inițiatic al Concertului. Este vorba despre ofrandă, despre ideea de sacrificiu: sacrificiul lui Hristos în timpul Răstignirii, ofranda lui Dumnezeu în crearea Pământului, sacrificiul interpretului pentru ton, sacrificiul compozitorului pentru artă și sacrificiul temei muzicale principale, către dezintegrare și, ulterior, spre reconstrucție.
Într-adevăr, auzeam cum tema, folosind tehnica Klangfarbenmelodie (fragmentarea unei linii melodice între diferite timbre - elaborată de Arnold Schoenberg), așadar, ideea muzicală se deșira încetul cu încetul. Inițial era prezentată de orchestră, apoi de solist, iar variațiunile următoare o făceau aproape de nerecunoscut. În secțiunea mediană totul părea improvizatoric. Auzeam în partea de final un cor lent de coarde, care seamănă cu un imn ortodox slav. Sub acesta, harpele și pianul reconstruiau tema, notă cu notă.
A fost chiar o oră astrală [6] a muzicii, să îl asculți pe acest gigant al viorii, în sala de concert. Maestru Gidon Kremer, este in eminent discipol al legendarului David Oistrah. Artistul leton Gidon Kremer, uimește prin violonistica sa desăvârșită, cu sunetul său calitativ și un echilibru interpretativ admirabil. Am avut bucuria de a-l ascult, cu mulți ani în urmă, la București, conducând celebra orchestră de cameră Kremerata Baltica - o oază de vibrații celeste.
Acum, la Ateneul Român, Gidon Kremer a impresionat publicul punându-și arta violonistică în slujba unei muzici foarte rar cântate pe scenele noastre. Auzeam emisii cu efecte stranii - glissando imens, sunete catapultate, flageolete, tremolo - executate cu naturalețe. Orchestra mugea, alama propulsând răgete, percuția se dezlănțuia, până și harpa folosea o ciupire stridentă a strunelor, à la Bartók. Conglomerate sonore ale tutti-ului, cu alunecări ale înălțimilor, fanfară (tromboni, tubă, corni și trompete), combinații timbrale șocante - vibrafon și vioară solo (în registrul supra-acut), intonate cu mare limpezime ori îngemănată cu piculina, precum și flageolete în duble coarde ori triluri prelungite. "Țipetele" scurte ale flautului, învolburările de timpan și tobe - toate creau o perdea sonoră cu conotații cvasi-tropicale. Gidon Kremer a cântat extraordinar Cadența, în spiritul acestei muzici improvizatorice (cu vâjâieli de tremolo glisat pe întreaga lungime a unei corzi, cu pasaje de mare tehnicitate, ce echivalau cu un haos indus). Frumos a sunat coralul alămurilor. Solo-urile concertmaistrului și cele ale violoncelului, se desfășurau ca intervenții punctiforme.
Aplauzele auditoriului și buchetele de flori au răsplătit interpreții de pe scena Ateneului.
La cererea publicului Gidon Kremer a oferit un bis.
După pauză, am ascultat Gravuri simfonice «Don Quixote» de Gara Garayev [7]. Lucrarea este o adaptare orchestrală a muzicii compuse inițial pentru filmul Don Quixote, regizat de Grigory Kozintsev, în anul 1957. Suita, compusă în anul 1960, este plină de lirism, umor și ritmuri energice, oferind o succesiune de imagini sonore, care reflectă scenele și personajele romanului lui Miguel de Cervantes Saavedra. Discipol al lui Dmitri Șostakovici, compozitorul Gara Garayev, originar din Azerbaidjan, a integrat în acest opus, elemente folclorice și moderniste, într-un limbaj bogat și expresiv. Gravurile simfonice «Don Quixote» de Garayev cuprind părțile: Călătorii; Sancho, guvernatorul; Călătorii; Aldonse; Călătorii; Pavan; Cavalcada; Moartea lui Don Quixote.
Deși pare o lucrare cu program, "compozitorul a căutat să pătrundă în lumea interioară a personajului principal și să zugrăvească tablourile muzicale într-o succesiune de lirism, veselie, tragism îndulcit, toate acoperite de o aură luminoasă"[8].
În interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Fuad Ibrahimov lucrarea a sunat entuziasmant, aducând imagini foarte diverse, muzica te lua parcă împreună cu ea, în periplul eroului. O interpretare hermeneutică a Gravurilor simfonice (după filozoful Jean Paul Ricoeur) ar înfățișa faptul că aici este vorba despre "narațiunea unei persoane care poate și care caută să-și aducă subconștientul în câmpul luminos al conștiinței. Cunoașterea de către narator a finalului poveștii și natura profund personală a narațiunii stabilește esența tragică a relatării, determinând în mare măsură dramaturgia și arhitectura opusului".[9]
Muzica descrie însă mai multe trăsături ale protagonistului: Don Quixote - cavalerul curajos care nu se teme de nimic! El crede că morile de vânt sunt uriași malefici și, chiar dacă intră în încurcături uneori, continuă să lupte; Don Quixote - cavalerul visător, care crede că poate face lucruri mărețe, chiar dacă unii îl cred ridicol; Don Quixote - cavaler neobișnuit, ce își apără valorile, nu le abandonează, chiar dacă lucrul pare hilar; Don Quixote - cavaler prieten; în ciuda diferențelor lor, Don Quijote prețuiește loialitatea și înțelepciunea lui Sancho Panza, în timp ce Sancho admiră spiritul și determinarea neclintită a lui Don Quixote.
Orchestrația acestei lucrări este una foarte amplă, în special compartimentul percuției: piculină, 2 flaute, 2 oboaie, corn englez, 2 clarinete, clarinet bas, 2 fagoturi, contrafagot, 4 corni, 3 trompete, 3 tromboane, tubă, Percuție (timpane, trianglu, tamburină, tamburo, piatti, cassa, xilofon), celestă, 2 harpe, viori, viole, violoncele și contrabasuri.
În debutul Gravurilor Simfonice «Don Quichotte» de Gara Garayev, ascultam introducerea calmă, Molto sostenuto, în care tromboanele cu surdină intonau din depărtare un coral, după care fagoturile "stropite" cu picături de clarinete cântau treptat o melodie, contrapunctată de oboaie, iar trompetele apogiau scurt o interjecție. Toată atmosfera lâncezea într-o intensitate sonoră minimă (pianissimo). Clarinetul introducea o temă cu formule punctate, dinamizând discursul, într-un tempo mai mișcat (Moderato). Excelente aceste solo-uri ale suflătorilor! Imaginea călătoriei cavalerului era sugerată cu deosebită plasticitate (triolete de optimi - copite de cal mergând la pas). În partea ce a urmat, Sancho, guvernatorul, peisajul sonor se schimba. Se transforma într-un marș vioi și gălăgios, Marcia giocosa. Fanfara era însoțită de tobe. Ritmul sacadat al instrumentelor (tamburină, trianglu, celestă, xilofon, 2 harpe, tobă mare) și armoniile, mă duceau cu gândul la o muzică asemănătoare cu cea din baletul Petrușka de Igor Stravinski. Pe alocuri percepeam o muzică de promenadă. Sancho Panza devenit un efemer guvernator, își reia rolul inițial, ca scutier fidel al lui Don Quixote. În fragmentul Aldonse, flautul intona o melopee. Aldonse este o referință probabilă la Aldonza Lorenzo, numele real al țărăncii pe care personajul principal din Don Quixote (cu numele real Alonso Quixano), o idealizează drept iubita sa, Dulcinea del Toboso. Se evidențiază aici ciocnirea dintre idealism și realitate: țăranca spaniolă robustă este transformată în mintea lui Don Quixote într-o frumoasă doamnă de viță nobilă, căreia îi poate dedica faptele sale eroice, în conformitate cu tradițiile romanelor cavalerești. Frumusețea Dulcineei este supraomenească: părul ei este auriu, fruntea câmpii elizee, sprâncenele curcubeie, ochii ca soarele, obrajii rozalii, buzele corali, dinții perle, gâtul alabastru, pieptul ei marmură, mâinile fildeșuri, frumusețea ei zăpadă și ceea ce modestia ascunde privirii, așa cum reflecția rațională nu poate decât să laude, nu să compare.
Muzica din secțiunea Aldonse se desfășura în Andante, flautul intonând o melodie tandră, în dolcissimo, acompaniat doar de cele două harpe, viori și viole, idee reluată apoi de viori și violoncele, cu avânt. Harpele revărsau valuri rapide, cu sunete dispuse scalariform ascendente, cu glissando. După o zonă culminantă în care percuția jubila, totul se liniștea, oboiul și viorile cu surdină încheind partea. Dirijorul Fuad Ibrahimov a dozat minuțios intensitățile orchestrale, obținând imaginea suavă, idilică a personajului Dulcineea. A revenit apoi, Marșul, ce sugera continuarea călătoriei lui Don Quixote, însoțit de scutierul său, Sancho Panza. În fragmentul Moderato cornii aducea solemnitate, iar cozile intonau o temă romantică consonantică. În partea întitulată Pavan [10], desfășurată în Andante maestoso, îmi imaginam un dans majestuos, ce deschide un bal. Armoniile bogat colorate mențineau aerul ceremonios. Apoi, a urmat Cavalcada, inițiată de semnalele trompetelor. Tutti-ul cânta în Allegro ritmico, formule de dactil repetate, susținute aprig de percuție. Parcă zăream goana călăreților. Excelent a sunat fragmentul instrumentelor de suflat de lemn, la unison (piculina, flaut, oboi, clarinet), cu aceea emisie de staccato secco. Treptat discursul ajungea la paroxism, fiecare sunet fiind atacat cu un accent. Percuția se detașa (cinele, xilofon). Asociam în minte muzica lui Richard Wagner din Walkiria (Cavalcada walkiriilor).
Gravurile simfonice s-au încheiat cu Moartea lui Don Quixote. Oboiul intona o melodie cu jale, acompaniat de corzi, unde gemetele violoncelelor adăugau unde de tragism. Tensiunea. creștea prin evantaiul viorilor în divisi. Pizzicato-ul corzilor grave sporea atmosfera funerară.
Delicat a sunat solo-ul final de flaut, ce reitera tema lui Don Quixote, (cântată inițial de clarinet), din prima parte a Gravurilor simfonice. Un ultim semnal al trompetei stingea firul melodic (morendo).
Subiectul Don Quixote a preocupat pe mai mulți compozitori precum: Maurice Ravel-Don Quichotte à Dulcinée, M. 84; Joseph Bodin de Boismortier - Don Quichotte chez la duchesse, op. 97; Auguste Thibault - Don Quichotte et les petits meuniers; Jules Massenet-Don Quichotte; Émile Pessard - Don Quichotte; Richard Strauss - Don Quixote, op. 35; Wilhelm Kienzl - Don Quixote, op. 50; Anton Rubinstein - Don Quixote, op. 87; Henry Purcell - Don Quixote, Z. 578; Frederic Emes Clay - Don Quixote; Roberto Gerhard - Don Quixote; Ludwig Minkus - Don Quixote; J. Hermann - Don Quixotte Overture.
Prințul Myshkin, personajul principal al romanului Idiotul de Fiodor Dostoievski, a fost inspirat explicit de Don Quijote.
Coregraful Rashid Akhmedov a realizat Fantezia balet Don Quixote (1993), cu 9 tablouri (peregrinări), pe muzica Gravurilor simfonice a lui Gara Garayev. Premiera baletului a avut loc la 20 decembrie 1993.
Un asteroid poartă numele de Don Quixote 3552, fiind evidențiat în infraroșu, de telescopul spațial Spitzer Space.
Auditoriul a răsplătit interpretarea acestei lucrări caleidoscopice, cu aplauze frenetice.
Seara muzicală de la sala Ateneului Român s-a încheiat cu Suita Pasărea de foc (1919) de Igor Stravinski. Lucrarea concentrează momentele esențiale din baletul Pasărea de foc, fiind compusă pentru Ballets Russes al lui Sergei Diaghilev, în anul 1910. Opusul i-a adus lui Igor Stravinski consacrarea internațională. Având la bază un scenariu inspirat dintr-un basm rusesc, muzica îmbină măiestria orchestrală cu vitalitatea muzicii populare ruse.
Într-un interviu despre muzică, Sergiu Celibidache spunea: "Frumusețea este doar un stadiu către Adevăr".
Acest lucru l-am simțit ascultând interpretarea capodoperei lui Igor Stravinski, cântată formidabil de muzicienii Orchestrei Filarmonicii George Enescu. Fiecare parte a suitei (Introducere; Dansul Păsării de foc; Variațiunea Păsării de foc; Hora prințeselor; Dansul infernal al lui Kașcei; Cântec de leagăn; Final) te arunca în mrejele basmului.
Publicul a fost extrem de entuziasmat, aplaudând îndelung și rechemând la rampă pe dirijorul Fuad Ibrahimov.
Meritul prezentării splendorii muzicale. intitulată Pasărea de foc de Igor Stravinski, i-a revenit în majoritate membrilor Orchestrei, care, datorită experienței și dăruirii lor, au realizat o versiune autentică.
NOTE
[1] Dirijorul Fuad Ibrahimov s-a născut la Shusha, Azerbaijan. A studiat vioara în orașul natal, apoi la Baku, cu Lala Hasanova, Rashid Seyidzade și Tofiq Aslanov. La vârsta de 15 ani, a fost acceptat în Orchestra Simfonică de Stat din Baku, ca violist. Din 2002, a studia în Germania, datorită sprijinului Fundației Heydar Aliyev, la recomandarea lui Mstislav Rostropovici. A absolvit studiile de violă la Köln, Germania. În 2006, Ibrahimov a început studiile de dirijat cu profesorul Michael Luig, la Academia de Muzică din Köln. S-a afirmat pe scenele internaționale în 2018, când a câștigat Premiul II, la Concursul Internațional de Dirijat «Evgheni Svetlanov» de la Paris, unde a evoluat la pupitrul Orchestre Philharmonique de Radio France. Printre reperele carierei sale se numără turneul cu Kremerata Baltica și Gidon Kremer, în statele baltice (2019) și la Festivalul Internațional George Enescu de la București, ediția 2019. În același an, a cântat cu Sinfonia Varșovia la Folle Journée din Tokyo. Fuad Ibrahimov a fost invitat în decembrie 2021 să încheie Festivalul Rostropovici de la Moscova, alături de Orchestra Simfonică de Stat Rusă. Fuad Ibrahimov a cântat cu Orchestra Filarmonică Regală, Staatskapelle Halle, Göttingen și Orchestra Simfonică din Nürnberg, Kremerata Baltica și Orchestra de Cameră din Viena. A înregistrat un nou CD pentru Delos, cu Orchestra Simfonică de Stat Rusă. Activează în prezent în calitate de dirijor principal al New Philharmonic Orchestra din München și de director muzical al Orchestrei Simfonice de Stat Uzeyir Hajibeyli din Baku, Azerbaidjan.
[2] Violonistul Gidon Kremer s-a născut la Riga, Letonia, la 27 februarie 1947. A început studiul viorii la patru ani, apoi a urmat Școala de Muzică din orașul natal, cu Voldemārs Stūresteps. Din 1965, Gidon Kremer a studiat cu celebrul David Oistrah la Conservatorul P.I. Ceaikovski din Moscova. În 1967, a câștigat premiul trei la Concursul Internațional Regina Elisabeta de la Bruxelles, Belgia. În 1969, a câștigat premiul al doilea, la Concursul Internațional de Vioară din Montreal, urmat de premiul întâi la Concursul Paganini din Genova, Italia și premiul întâi la Concursul Internațional Ceaikovski, 1970. A evoluat la Musikverein în Viena, tot în 1970, apoi a concertat la Festivalul Bachwoche Ansbach, Germania, la Filarmonica din Berlin (1975), la Londra, sub conducerea lui André Previn (1976); au urmat apariții la Festivalul de la Salzburg, Austria, în 1976, la New York, și în Japonia (1977). În 2002, Gidon Kremer și Kremerata Baltica (orchestra pe care a fondat-o în 1997) au primit Premiul Grammy la categoria Cel mai bun ansamblu de mici dimensiuni, pentru albumul After Mozart, iar în 2014 au fost nominalizați din nou pentru un Grammy pentru înregistrarea unor lucrări de Mieczysław Weinberg. A realizat peste 120 de înregistrări, multe dintre ele fiind recompensate cu premii internaționale prestigioase, printre care Grand prix du Disque, Deutscher Schallplattenpreis, Premiul Ernst von Siemens, Crucea Federală pentru Merit (Germania), Premiul Academiei Musicale Chigiana, Premiul Triumph (Moscova, 2000), Premiul UNESCO (2001), Premiul Saeculum de la Dresden (2007), Premiul Rolf Schock pentru Arte Muzicale, Stockholm (2008), Premiul pentru întreaga activitate al Festivalului de la Istanbul (2010) și Premiul Una Vita Nella Musica - Artur Rubinstein-Veneția (2011). Este autorul a patru cărți, dintre care cea mai recentă este Scrisori către un tânăr pianist (2013). În 2016, Gidon Kremer a primit prestigiosul Praemium Imperiale - Japan Art Association, Tokio, considerat Premiul Nobel al muzicii. Gidon Kremer l-a interpretat pe Paganini în filmul Frühlingssinfonie / Simfonia Primăverii (1983, regia Peter Schamoni) și a fost de asemenea, director muzical al filmului Le joueur de violon / Violonistul, regizat de Charles Van Damme.
Gidon Kremer cântă pe un instrument construit de renumitul lutier italian Nicola Amati, din Cremona, în anul 1641.
[3] Iliuț, Vasile și Călin, Anamaria: O carte a stilurilor muzicale, vol. III, Editura Muzicală, București, 2011, pag. 219.
[4] Iliuț, Vasile și Călin Anamaria, op. cit., pag, 212.
[5] Cojocaru, Mihai: Program de sală, Filarmonica George Enescu, stagiunea 2025/2026, decembrie, pag. 6.
[6] Stefan Zweig: Orele astrale ale omenirii, Editura Humanitas, 2013.
[7] Compozitorul Gara Garayev s-a născut la 5 februarie 1918, în Baku, Azerbaidjan. A studiat compoziție și muzică populară la Conservatorul de Stat din orașul natal. Și-a continuat studiile la Conservatorul P.I. Ceaikovski din Moscova. Inițial, a studiat compoziția cu A. Alexandrov, iar mai târziu, în 1943, cu legendarul Dmitri Șostakovici. Gara Garayev a scris balete, inclusiv Seven Beauties (1952) și The Path of Thunder (1957); o operă Patria (co-autoră cu J. Hajiyev (1945); trei simfonii (1943, 1946, 1964); un poem simfonic, Leyli și Majnun (1947); Rapsodia albaneză (1952); Gravuri simfonice de Don Quijote (1960); 24 Preludii pentru pian (1951-1963); un Concert pentru vioară (1967); muzică de film incidentală, Fires of Baku (1951), The Conqueror of the Sea (1965). A participat la primul Festival Internațional de Muzică de la Universitatea din California din Los Angeles (1961). Garayev a fost decan al Conservatorului de Stat din Azerbaidjan și, între 1965-1982, președinte al Uniunii Compozitorilor din Azerbaidjan, precum și secretar al Uniunii Compozitorilor din URSS.
[8] Octavia Anhid-Dinulescu: Program de sală, Filarmonica George Enescu, stagiunea 2025/2026, decembrie, pag. 8.
[9] Rena Ismet kyzy Safaralibekova: Hermeneutics of Narrative and Architectonics in symphonic engravings «Don Quixote» by Kara Karaev, publicat în Arta muzicală a Eurasiei: tradiții și modernitate, 12 octombrie 2023. https://www.semanticscholar.org/
*Statuia din Madrid a Dulcineei de Federico Coullaut-Valera Mendigutia; Fotografia de Luis García (Zaqarbal).
[10] Mai mulți compozitori au scris pavane: Maurice Ravel - Pavană pentru o infantă defunctă; (Pavane pour une infante défunte), George Enescu - Pavana din Suita op. 10; Dan Dediu -Pavana per Don Quijote pentru viola d'amore și pian.
**https://www.youtube.com/watch?v=3WOUbgdcLb8&list=RD3WOUbgdcLb8&start_radio=1