Am ascultat un program cu muzică inedită, puternic emoționantă, atât datorită semnificației, cât și calității interpretative de mare clasă.
Prima lucrare prezentată de Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Alexandre Bloch a fost Psalm [5], de Anatol Vieru, compusă în anul 1993, la comanda Regina Symphony Orchestra din Canada, pentru a fi cântată în cadrul manifestărilor Clasical Action; Performing Arts Againts Aids.
În general, psalmii - imnuri religioase - încă din secolele trecute - au fost incluși adesea, ca părți de lucrări muzicale aparținând unor compozitori precum: Claudio Monteverdi, Antonio Vivaldi, Marc-Antoine Charpentier și Wolfgang Amadeus Mozart, și inserați, chiar în lucrări mai ample ca: Un Requiem german de Johannes Brahms și John Rutter's Requiem.
Compozitorul român de origine evreiască Anatol Vieru (pedagog și teoretician al muzicii care a trăit între anii 1926 și 1998), a creat peste 120 de opusuri, în mai multe genuri muzicale: simfonii, oratorii, suite orchestrale, dansuri simfonice, concerte instrumentale (vioară, violoncel, flaut, chitară), concerte pentru orchestră, coruri, muzică de cameră (sonate, triouri, cvartete, cvintete), piese (nocturne, elegii, jocuri) și muzică de film.
Dintr-un ciclu de psalmi, muzica Psalmului compus de Anatol Vieru în anul 1993, "este una străbătută de reflexivitate, interiorizare elegiacă, în suspendarea materialității lucrurilor" [6].
Ascultând piesa orchestrală, în care alternanța secțiunilor armonic-consonante cu secțiunile armonic-disonante, totul îmi sugera un paralelism antitetic, o rimă a gândului - un dispozitiv retoric ce cuprinde semnificații contrastante, specific poeziei biblice. Îmi veneau în minte versuri din textul Psalmului 34:10:"Puii de leu duc lipsă și li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine.". Asociam astfel, cantilenele (cu acele linii melodice suave, încredințate mai întâi flautului și oboiului, apoi viorilor), în opoziție cu fragmentele disonante, active ritmic, evocând parcă o sursă amenințătoare. Frumos s-a desfășurat solo-ul de trompetă. Contraste de registru apăreau de asemenea, în dialogul instrumentelor: în acut oboiul și trompeta, apoi în grav, contrabașii. Figurațiile clarinetului ornamentau discursul. Urmau asprimi timbrale cu interjecții ostinate ale trombonilor. Apoi, percepeam culori extreme, într-o ascensiune a viorilor undeva în "stratosfera hertziană", suprapunându-se cu sunetele înalte ale piculinei.
A urmat momentul solistic al serii cu Valentin Răduțiu, cântând Rapsodia ebraică «Schelomo» pentru violoncel și orchestră de Ernst Bloch, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Alexandre Bloch.
Lucrarea, compusă între anii 1915 și 1916, a avut premiera cu violoncelistul Hans Kindler, alături de orchestra Societății Prietenii Muzicii din New York, la Carnegie Hall, la 3 mai 1917. Schelomo este inspirată din Eclesiastul, iar violoncelul solo reprezintă vocea regelui Solomon.
Descrisă în 1917 de către Olin Downes, critic muzical al The Boston Post, ca "un torent de muzică amar-pasională, exaltată, cu tonuri de violet și auriu", lucrarea compozitorului elvețian Ernst Bloch se vrea a descrie sufletul evreiesc. Ea este totodată, o fantezie orientală de la începutul secolului al XX-lea, creată în spiritul romanului istoric al lui Gustave Flaubert Sallambô și a operei Salomee de Richard Strauss.
În Rapsodia ebraică «Schelomo» violoncelul solist este distribuit în rolul Regelui Solomon, iar orchestra devine lumea care ispitește. Liniile melodice lascive reprezintă soțiile și concubinele regelui. Violoncelul solo are de asemenea rolul cântărețului grec antic, precum un rapsod.
Cât de plastic a redat dirijorul Alexandre Bloch contrastul dintre solist și orchestră, sugerând conflictul dintre fizic și spiritual, opulența orientală a lumii exterioare și vocea interioară, torturată a instrumentului solo! Astfel, muzicianul a stabilit cu claritate opoziția, dintre cele două teme din introducere prezentate de violoncel; ele sunt aparent contrastante, însă de fapt, ele exprimă două laturi ale unei singure personalități: una cedând disperării, cealaltă pierdută în plăcerile lumești (pe de o parte tema ritmic liberă, descendentă, cu sens de lamentare, și pe de altă parte, linia melodică sinuoasă, cu ritm ondulat, ce evocă un dans languros, exotic).
În cadența solistică, Valentin Răduțiu, prin sunetul său foarte calitativ [7], exprima tocmai rezistența și efortul disperat de a evita tentația. Astfel, violoncelul urca cu virtuozitate trei octave, înfățișând un efort imens, doar pentru a reveni din nou la sunetul grav de la care a pornit.
Se întrezărea, în secțiunea mediană, relația - nu întotdeauna pașnică - dintre instrumentul solo și orchestră. Așa se făcea că violoncelul rezista să preia o nouă melodie, prezentată cu forță de orchestră. Era o melodie pe care Ernst Bloch, compozitorul lucrării, a auzit-o recitată dimineața de către tatăl său, fiind singura temă tradițională evreiască din Rapsodia Schelomo. Urmăream procedeul de secvențare (de factură barocă: model, secvență 1, secvență 2, secvență 3 etc.), epuizând cu răbdare toate treptele tonalității, violoncelul solist, aplicând de asemenea o dinamică etajată logic. Surprinzătoare erau și intervențiile trompetelor, cu acele semnale marțiale. Instrumentele de suflat de alamă desenau o linie zigzagată cromatic - descendentă, într-un mers de cvinte perfecte paralele. Lucrarea s-a terminat într-o notă pesimistă (un bocet al violoncelului solist). Sumbru, emoționant și minunat a sunat contrafagotul.
Singura licărire de speranță din final, a fost tema interpretată de viori în tremolo, pe fondul sunetelor de harpe, celestă, flaut și fagot. O tema ce reprezenta un fervent dor de fraternitate universală, pe care compozitorul de Ernst Bloch l-a transmis umanității.
Aplauze puternice, ovații și rechemări pe podium au urmat acestei interpretări memorabile oferite de violoncelistul Valentin Răduțiu, împreună cu Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Alexandre Bloch.
După pauză, publicul de la sala Ateneului Român a ascultat Simfonia nr. 3 «Kaddish» de Leonard Bernstein (revenită în programul Filarmonicii George Enescu, după 22 de ani). Lucrarea a fost interpretată de către Orchestra și Corul Filarmonicii George Enescu, dirijată de Alexandre Bloch, naratoare fiind actrița Ana Ularu, cu participarea sopranei Ana Maria Labin.
Actrița Ana Ularu spunea în avancronica concertului: Cred că muzica, și mai ales muzica clasică, pătrunde în noi prin niște căi absolut misterioase, și poate să modifice și să transmită lucruri înalte, care nici o altă formă de artă nu le poate face; cred că e atât de aproape de rugăciune, de fapt. Ce poate face muzica din noi! [8]
O voce cu dicție clară, expresivă, cu intonații dramatice, având puncte culminante convingătoare. Textul era rostit de celebra actriță, în original, în limba engleză (traducerea apărea pe două ecrane laterale).
Simfonia nr. 3 «Kaddish» pentru orchestră, cor mixt, narator și soprană solo (1963) este înrudită cu primele două simfonii ale lui Leonard Bernstein: «Jeremiah» pentru mezzosoprană și orchestră (1943) și «The Age of Anxiety» pentru pian și orchestră (1949), atât prin concepția filozofică, cât și prin elementele stilistice. Simfonia este dedicată memoriei lui John F. Kennedy, Președintele SUA., asasinat la 22 noiembrie 1963, la Dallas. Părțile componente ale lucrării sunt: I. Invocare - Kaddish 1; II. Din Torah - Kaddish 2; III. Scherzo - Kaddish 3. Finale. Fuga - Tutti.
Simfonia se impune prin contribuția recitatorului, cel care prin textul său (având o muzicalitate deosebită), îl înfruntă pe Dumnezeu, în momentul tragic al morții. Moartea apare ca o nedreptate, iar rezolvarea se află în rugăciunea (Kaddish): "Dumnezeule mare, / Tu, cel ce ai făcut pacea în înălțimi / Cel ce a poruncit dimineții să se arate, când începe ziua, / Și a creat zorile pentru a se cunoaște locul, / Poți desigur, să creezi și să comanzi un pic de ordine aici jos, / Pe acest grăunte buimac./ Și iarăși să spunem: Amin."
Corul Filarmonicii George Enescu, aflat într-o formă deosebită, a cântat excelent, acumulând tensiune, sunetul compartimentelor topindu-se și generând acea omogenitate ce dă calitate unui ansamblu vocal profesionist, un merit determinant revenind dirijorului Iosif Ion Prunner.
În varianta prezentată la Ateneul Român, la 30 ianuarie 2025, a lipsit corul de copii, fragmentele corespunzătoare fiind cântate de un compartiment al corului prezent pe scenă.
La sala Ateneului, ascultam intervențiile emoționante ale sopranei Ana Maria Labin, în momentele cruciale. O voce splendidă, caldă, dulce, extrem de bine stăpânită, modelând melodia prin timbralitate și o dinamică tratate cu simț estetic elevat. În solo-ul său Ana Maria Labin transmitea un cântec de leagăn, menit să-l ajute pe vorbitor să-L "legene" pe Dumnezeu ușor ca să doarmă, după care vorbitorul îl va ajuta pe Dumnezeu să viseze.
Paradoxa, Simfonia nu se termină apoteotic, triumfătoare. Ea se încheie printr-o rugăciune cântată de cor, și printr-un acord final disonant, sugerând că totul încă nu este bine așezat în lumea noastră, și că trebuie depusă ]n continuare o mare strădanie.
Un concert impresionant, publicul a ovaționat îndelung pe interpreții de pe scena Ateneului.
NOTE
[1] Dirijorul francez Alexandre Bloch s-a remarcat pe scena internațională câștigând premiul I la Concursul de Dirijat Donatella Flick (2012). A beneficiat de îndrumarea mentorilor săi: Mariss Jansons, Charles Dutoit, Pierre Boulez, Bernard Haitink, Sir Mark Elder și Esa-Pekka Salonen. Alexandre Bloch colaborează constant cu London Symphony Orchestra. Debutul său cu Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, a fost un adevărat succes. Alături de orchestre simfonice precum cele din Rotterdam, Israel, Dresda, Philharmonisches Staatorchester Hamburg, Orchestra Hallé Manchester, City of Birmingam Symphony Orchestra și Bournemouth Symphony Orchestra. A realizat integrala Mahler.. A promovat compozitori contemporani precum: Magnus Lindberg, George Benjamin, Thierry Escaich. Alexandre Bloch a dirijat spectacole de operă la Bayerische Staatsoper München, Deutsche Oper am Rhein, Düsseldorf, Deutsche Oper Berlin, Opéra de Lille, Opéra de Lyon. Din anul 2016, este director muzical al Orchestre National de Lille (Franța), nominalizată la Gramophone Award: Orchestra of the Year, în 2020. A realizat transmisiuni la posturile Alpha Classics/Outhere, Pentatone, Mezzo TV și France Musique Radio. A fost desemnat ADAMI Emerging Talent și Tanglewood Conductocting Fellow.
[2] Valentin Răduțiu este considerat "unul dintre marile talente ale violoncelului din timpul nostru" (Süddeutsche Zeitung, 15 octombrie 2013). Violoncelistul a câștigat competiții naționale și internaționale, fiind distins de mai multe ori la concursul Jugend musiziert și la Concursul Dotzauer din Dresda. A obținut premiul I la Concursul Internațional Karl Davidov din Riga, a fost onorat cu Premiul Muzical al Economiei Germane. În 2012 a câștigat premiul al doilea la Concursul Internațional George Enescu. Valentin Răduțiu a concertat alături de importante orchestre, precum Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, Filarmonica Cehă, Deutsche Radiophilharmonie Saarbrücken, Symphonieorchester al MDR Leipzig, Camerata Salzburg.
[3] Actrița Ana Ularu a debutat pe scenă la vârsta de nouă ani, iar în teatru a debutat alături de actorul Ștefan Iordache, în spectacolul Lolita. A susținut roluri în peste 60 de producții de cinema, televiziune sau scurtmetraje europene și americane, precum și de teatru. Este câștigătoare a Premiilor UNITER și a numeroase distincții pentru interpretare feminină în cadrul festivalurilor naționale și internaționale de film (Shooting Star, Berlinale 2012, Premiul pentru cea mai bună actriță la Salonic, Novi Sad și Varșovia). Ana Ularu joacă în primul serial original românesc Netflix, intitulat Subteran. În cinema, rolul principal din Siberia, alături de Keanu Reeves, a fost precedat de un rol-cheie în Inferno, din franciza The DaVinci Code / Codul lui DaVinci, alături de Tom Hanks. A jucat alături de Bradley Cooper și Jennifer Lawrence, în Serena. Ana Ularu a avut un guest role în Youth Without Youth / Tinerețe fără tinerețe, filmul lui Francis Ford Coppola, după nuvela omonimă a lui Mircea Eliade. De asemenea, a jucat cu Jeremy Irons în Familia Borgia. Ana Ularu a lucrat alături de regizori precum: Cristian Mungiu, Radu Muntean, Bogdan George Apetri, Stere Gulea, Călin Peter Netzer, Anrei Crețulescu, Anca Damian, Radu Gaciu, Sarra Tsorakidis și Napoleon Helmis. A colaborat cu marile companii de streaming-video ca: Amazon, HBO, Netflix, Canal+, Sony International și NBC.
[4] Soprana Ana Maria Labin a câștigat, încă din perioada studiilor, Premiul I, la Concursul Ernst Haefliger din Elveția. A debutat la Scala di Milano, în rolul Valencienne din opereta Văduva veselă de Franz Lehár. Artista s-a afirmat ca soprană mozartiană, iar printre rolurile interpretate se numără Aspasia în Mitridate (Staatsoper din Berlin), Contesa în Nunta lui Figaro, Donna Anna în Don Giovanni, Fiordiligi în Così fan tutte, în Trilogia da Ponte regizată de Ivan Alexandre, sub bagheta lui Marc Minkowski la Drottningholm și Versailles. De asemenea, a interpretat rolul Donna Anna la Festivalul Glyndebourne, și pe cel al Contesei la Teatrul Estate din Praga și Opera North. Alte roluri mozartiene includ Konstanze în Răpirea din serai la Glyndebourne, Arminda în La Finta Giardiniera la Festivalul de la Aix-en-Provence și Doamna 1, în Flautul fermecat la Bayerische Staatsoper München, Opera din Amsterdam, Opéra de Montpellier, Opera de stat di Berlin, la Drottningholm, Versailles, Toulon, Mannheimer Mozartsommer Amsterdam și Théâtre du Châtelet Paris (sub conducerea lui Lawrence Foster). A concertat pe scene precum: Konzerthaus din Viena, Congress Innsbruck, Philharmonie Luxembourg, Festivalul Haydn de la, Eisenstadt-Austria.
[5] În tradiția evreiască și creștină, Psalmii au ajuns să fie folosiți ca rugăciuni, fie individuale, fie comunitare, ca expresii tradiționale ale sentimentului religios (pentru puterea și binefacerea lui Dumnezeu, pentru crearea lumii și pentru actele sale trecute de eliberare). În antichitate, aceste imnuri religioase au fost create atât ca poezii, cât și pentru a fi cântate. În epoca Renașterii și ulterior, Psalmii au fost adesea incluși ca părți ale unei lucrări muzicale ale unor compozitori precum: Claudio Monteverdi, Antonio Vivaldi, Marc-Antoine Charpentier și Wolfgang Amadeus Mozart. Uneori, Psalmii au fost inserați în lucrări ample, precum Un Requiem german de Johannes Brahms și John Rutter's Requiem.
[6] Cojocaru, Mihai: Program de sală - stagiunea 2024-2025, Filarmonica George Enescu, pag. 7.
[7] Valentin Răduțiu cântă pe un violoncel Francesco Ruggieri - Cremona, 1686, cumpărat cu mari sacrificii de către tatăl său, Emil Răduțiu, de asemenea violoncelist în Orchestra Radio din München.
[8] la minutul 1:09:
*Fotografiile au fost realizate de Alin Iavorenciuc.
**https://www.bso.org/works/schelomo-rhapsody-hebraique-for-cello-and-orchestra.