La Paris, Das Rheingold / Aurul Rinului nu strălucește mai deloc

Melomanii parizieni ar fi trebuit să descopere prologul Inelului Nibelungilor în cadrul stagiunii aniversare 2019-2020 a Operei Bastille. Pandemia de Covid-19 a decis altfel. Cinci ani mai târziu, Aurul Rinului se anunța din nou drept evenimentul major al sezonului liric, cu atât mai mult cu cât Ludovic Tézier, cel mai celebru dintre baritonii francezi, urma să debuteze în rolul lui Wotan. Din nefericire, cu trei săptămâni înainte de premieră, am fost informați prin mail că, din cauza unei răceli, francezul va fi înlocuit cu Iain Paterson. Ori cântărețul britanic joacă în mod evident într-o altă ligă. Sau cel puțin așa a părut sâmbătă seara. De altfel, din punct de vedere vocal, doamnele au fost cele care ne-au impresionat cel mai mult în această producție. Deși a suferit o traumă facială în timpul spectacolului, regina serii a fost de departe mezzo-soprana Eve-Maud Hubeaux (Fricka), impresionantă prin acuratețea cu care a interpretat rolul soției lui Wotan, după ce în urmă cu doi ani elvețianca întruchipase in loco o extraordinară Gertrude în opera Hamlet de Thomas, avându-l drept partener pe același... Ludovic Tézier. Zeița mamă a Pământului, contralto-ul Marie-Nicole Lemieux, pe care am descoperit-o acum opt ani într-un antologic Carmen pe scena Teatrului Champs-Elysées, este o Erda care evoluează într-un stil mult mai poetic, impregnat de o profundă umanitate față de Wotan. Cele trei fiice ale Rinului [Margarita Polonskaya (Woglinde), Isabel Signoret (Wellgunde), Katharina Magiera (Flosshilde)], Eliza Boom (Freia) și dansatoarea Juliette Morel, interpretând aici un personaj fictiv, ieșit direct din imaginația regizorului, completează podiumul. La masculin, am apreciat în mod deosebit calitățile vocale ale celor doi uriași [Kwanchul Youn (Fasolt) și Mika Kares (Fafner)], jocul dramatic al Nibelungilor [Brian Mulligan (Alberich) și Gerhart Siegel (Mime)] și momentul invocării furtunii de către Florent Mbia (Donner).


Pe plan teatral, nutream speranța ca blestemul lui Alberich să nu se abată și asupra acestei producții, deja lovită de ghinion în repetate rânduri așa cum am menționat mai sus. După magnificul The Exterminating Angel din 2024, și în ciuda unor spectacole mai puțin reușite de-a lungul anilor (cum ar fi Carmen și Simon Boccanegra, pentru a numi doar câteva), consideram că regizorul Calixto Bielto avea toate cărțile în mână pentru a ne surprinde din nou plăcut cu o producție somptuoasă și de referință. Nu numai că nu ar fi trebuit să credem în miracole, dar abordarea spaniolului s-a dovedit a fi una extrem de săracă în idei, adeseori confuză, de o urâțenie experimentală și, mai presus de toate, aproape complet lipsită de respect față de libret. Din păcate Bielto nu ne iartă deloc, bifând mai toate căsuțele unui Regietheater care continuă să facă atât de mult rău lumii operei în general. Vă las să judecați singuri: cele trei fiice ale Rinului sunt aici îmbrăcate (Ingo Krügler) în scafandri, inelul este un colier imens care își sugrumă proprietarul, decorurile (Rebecca Ringst) constau într-o canapea lungă din piele pe care zeii se lăfăie în poziții uneori obscene, într-o perdea de duș din plastic alb ce se dorește a fi o alegorie a apelor aurite ale Rinului și într-un perete metalic care se vrea a fi minunatul castel Walhalla în formă de tabletă de ciocolată conținând zeci de cabluri, Wotan este patronul unei companii multinaționale, Fricka este o femeie fatală care cântă răsturnată pe canapea, vicleanul Loge poartă cu mândrie un tricou ieftin sub un sacou elegant, cei doi uriași sunt reduși la un director de fabrică tras la costum (Fasolt) și un cowboy (Fafner) care ne amintește de Ray Krebbs din serialul Dallas, frumoasa Freia este nepieptănată și poartă niște cizme verzi de cauciuc, Froh pare unul dintre cei doisprezece apostoli, Mime este singurul Nibelung persecutat de Alberich, primul fiind o versiune 2.0 a lui Spalanzani din Povestirile lui Hoffmann, care construiește umanoizi asemănători celebrei păpuși Olympia, în brațele căreia cel de-al doilea își caută în zadar dragostea la care a decis să renunțe pentru a pune mâna pe aurul Rinului. Din această lume, care interzice atât supranaturalul cât și visele, plină de cabluri, plastic, computere, fierăraie și populată cu zei decăzuți moral, trebuie să recunosc că am renunțat destul de repede să mai caut a înțelege ceva, preferând mai degrabă să mă concentrez asupra muzicii lui Wagner, deopotrivă sublimă și venită parcă dintr-un univers paralel, în interpretarea maiestuoasă a Orchestrei Operei din Paris condusă de spaniolul Pablo Heras-Casado și salutată cu entuziasm la final de un public neobișnuit de tânăr.


Chiar dacă la anul ne vom întoarce la Bastille pentru a descoperi episoadele următoare, mă tem că această nouă producție a Tetralogiei wagneriene nu va reprezenta până la urmă decât un exemplu, printre atâtea altele, al modului în care banul public este atât de des irosit în Franța. Cu siguranță, Erda are dreptate atunci când îl avertizează pe Wotan de riscul dispariției regatului său. Numai că, în acest ritm, blestemul inelului s-ar putea să nu se abată doar asupra tărâmului zeilor din Walhalla.


Das Rheingold / Aurul Rinului de Richard Wagner, Opéra National de Paris, Bastille (08.02.2025)

(foto: Herwig Prammer / ONP)

Conducerea muzicală: Pablo Heras-Casado
Regia: Calixto Bieito
Decorurile: Rebecca Ringst / Costumele: Ingo Krügler
Luminile: Michael Bauer / Video: Sarah Derendinger / Dramaturgie: Bettina Auer
Distribuție: Wotan: Iain Paterson / Alberich: Brian Mulligan / Loge: Simon O'Neill / Mime: Gerhard Siegel / Fricka: Eve-Maud Hubeaux / Fasolt: Kwangchul Youn / Fafner: Mika Kares / Erda: Marie-Nicole Lemieux / Freia: Eliza Boom / Donner: Florent Mbia / Froh: Matthew Cairns / Woglinde: Margarita Polonskaya / Wellgunde: Isabel Signoret / Flosshilde: Katharina Magiera / Dansatoare: Juliette Morel
Orchestra Operei din Paris