Cu numai câteva ore înainte de a decola spre București, am descoperit versiunea franceză (cea originală, cu versuri alexandrine) a operei lui Cherubini, creată în 1797 la Paris, puțin diferită deci de cea italiană (cu recitative), pe care Maria Callas o făcut-o celebră într-o înregistrare din 1953 cu Leonard Bernstein la Scala din Milano. Această versiune se joacă rar, chiar și în capitala Franței, acolo unde în urmă cu doi ani asistasem la un spectacol concertistic cu Medeea lui Charpentier pe scena Teatrului Champs-Élysées, lucrare compusă cu un secol mai devreme, în 1693. Poate pentru că muzica este atât de diferită între cele două, poate pentru că miercuri seară am avut parte de un adevărat spectacol de operă, poate pentru că libretul lui François-Benoit Hoffmann este unul din cele mai bune pe care l-am citit vreodată, am preferat în mod clar Medeea lui Cherubini celei lui Charpentier.
Cu toate acestea, trebuie să recunosc faptul că abordarea feministă a regizoarei Marie-Eve Signeyrole nu m-a convins mai deloc, Medeea fiind aici prezentată drept o migrantă, o victimă inocentă a unei lumi contemporane în care toți bărbații (dar absolut toți!) sunt impulsivi, violenți, nepoliticoși (ca să nu zic bădărani) și prădători sexuali pe deasupra. Contrar lui Calixto Bieito în Aurul Rinului de sâmbăta trecută, viziunea regizorală a franțuzoaicei este totuși una coerentă și pe deplin construită grație utilizării inteligente a camerelor video (Céline Beril) chiar pe durata spectacolului, jocului permanent de lumini și umbre (Philippe Berthomé), costumelor rafinate (Yashi) și capacității de a ne oferi câteva imagini memorabile (nunta lui Iason cu Dirce văzută prin ochii copiilor, jocul de-a v-ați ascunselea între Medeea și cei doi copii ai săi înainte de a-i ucide, cele două boluri de lapte rămase pe masă și balansoarul care scârțâie în bătaia vântului).
Din păcate, totul e dus la extrem, regizoarea inventând chiar un personaj feminin fictiv, un fel de alter ego al Medeei, încarcerat într-o închisoare din zilele noastre, ale cărei reflecții personale sunt nu numai de prisos, dar intră în contradicție totală cu libretul, Medeea nefiind doar o simplă vrăjitoare malefică, ci în primul rând o ucigașă în serie. Crimele sale sunt numeroase, fascinante chiar prin cruzimea lor. După ce și-a trădat tatăl pentru Iason, Medeea își ucide mai întâi fratele mai mic, tranșându-l în bucăți pe care le aruncă în urma ei pentru a încetini înaintarea trupelor aflate în urmărirea sa. Câțiva ani mai târziu, atunci când Iason se îndrăgostește de Creuse (aici, Dirce), fiica regelui Creon, Medeea îi oferă o rochie magnifică (aici, o coroniță din flori otrăvite) care, odată îmbrăcată, ia foc omorând-o astfel atât pe tânără cât și pe tatăl ei. Pentru ca răzbunarea să fie completă, Medeea dă foc palatului lui Creon nu înainte de a-și ucide și cei doi copii.
Spectacolul de miercuri seară(12 februarie 2025) a început cu un anunț prin care eram informați că mai toți cântăreții sunt gripați, ceea ce ar putea influența considerabil prestația lor. Păcat. Mai ales că, uitându-mă la distribuție înaintea spectacolului, mi-am dat seama că pe cei mai mulți dintre ei nici nu îi cunoșteam. Chiar și așa, artiștii s-au dovedit mai mult decât merituoși, unii dintre aceștia excelând în rolurile lor.
Soprana libanezo-canadiană Joyce El-Khoury este o Medeea care evoluează încet-încet de la o mamă plină de dragoste față de copiii săi și o soție exemplară la o femeie cuprinsă de o furie răzbunătoare și distructivă în final. Paleta sa vocală este una foarte largă, cu unele dificultăți lejere în registrul acut. Ultimul act, mai puțin reușit scenic, nu îi permite artistei să apară atât de înfricoșătoare pe cât ne-am fi putut aștepta. Vizibil diminuat vocal, tenorul Julien Behr impresionează mai ales prin jocul său actoricesc în rolul unui Iason care colecționează toate viciile. În schimb, baritonul Edwin Crossley-Mercer este un rege Creon de gală care variază cu ușurință toate registrele. Lila Dufy este o Dircé absolut superbă în rochia ei albă de mireasă, virusul gripal alterându-i totuși ușor acutele, adevărate simboluri ale sincerității și inocenței ei. Marie-André Bouchard Lesieur este aplaudată la scenă deschisă pentru interpretarea strălucită a bonei Néris, care încearcă în zadar să o convingă pe Médée să nu comită infanticidul. Laurence Equilbey dirijează Insula orchestra cu o mână de fier, în timp ce membrii Corului Accentus contribuie din plin la buna desfășurare a unui spectacol primit în general cu căldură de un public cunoscător și avid de producțiile Operei Comice din Paris. Asta pentru că printre ovațiile finale, mai răzbăteau din când în când și câteva huiduieli răzlețe adresate în special echipei regizorale.
(foto: site-ul Operei Comice din Paris)
Medeea de Luigi Cherubini, Sala Favart, Opera Comică din Paris (12.02.2025)
Conducerea muzicală: Laurence Equilbey
Regia: Marie-Ève Signeyrole
Decorurile: Fabien Teigné / Costumele: Yashi / Luminile: Philippe Berthomé / Video: Céline Beril / Dramaturgie: Louis Geisler
Distribuție: Médée: Joyce El-Khoury / Jason: Julien Behr / Créon: Edwin Crossley-Mercer / Dircé: Lila Dufy / Neris: Marie-Andrée Bouchard-Lesieur / Soliștii Academiei și corul de copii al Operei Comice din Paris / Orchestra Insula / Corul Accentus



