Un concert de înaltă clasă, care a umplut cu public sala Ateneului, precum un eveniment dintr-un mare festival.
Concertul a început prin interpretarea Uverturii la opera Nunta lui Figaro, KV. 492 de Wolfgang Amadeus Mozart. Opera, creată pe libretul lui Da Ponte, după comedia lui Pierre-Augustin Beaumarchais, proclamă victoria dragostei și a cinstei, împotriva urzelilor unui stăpân feudal. "Unul dintre consensurile moderne, legate de operele comice (opera buffa) ale lui Mozart, a fost că acestea presupun niște lumi sonore bogate, ce sunt mai presus de simpla farsă, așa cum cele mai bune librete ale sale conțin, pe lângă elementele caraghioase, unele teribil de serioase." [4]
Uvertura, această piesa orchestrală ce precedă opera, destinată să introducă spectatorul în atmosfera operei ce urmează, devine în cazul interpretării în concert, o lucrare independentă. Eugen Pricope spunea că: "Uvertura la opera Nunta lui Figaro este o muzică antrenantă, plină de vervă și sclipire, care se consumă ca dintr-o singură suflare, trăiește parcă întreaga acțiune a spectacolului scenic. Plasticitatea concentrată a expresiei, este demnă de nivelul celor mai de seamă lucrări ale lui Mozart."[5]
În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Alexandre Libreich, temele spumoase erau cântate alert (Presto), iar stilemele mozartiene se evidențiau prin execuția într-o manieră clară, cu o articulație fină, perlată, realizată de instrumentele cu coarde și a cele de suflat. Sublinierile unor sunete prin forte-piano ori accente au fost realizate cu spontaneitate, eleganță, precis reliefate. Experiența dirijorului Alexandre Libreich, cât și inspirația sa în fața unui ansamblu prestigios, a sporit impresia de optimism luminos.
Materialul melodic al uverturii este structurat în două grupuri tematice, expuse și reluate imediat, după principiile formei de sonată.
Ascultam la început un unison șerpuitor intonat de instrumentele cu coarde și de fagoturi. Unul dintre sensuri asociate comediei ar fi referirea la planurile de răzbunare ale personajului Figaro, caracterizat prin agerimea spiritului. Ulterior, în uvertură, apărea o explozie triumfătoare a tuturor instrumentelor. Un șir de game descendente și suitoare conducea la o nouă idee muzicală (tema secundă) plină de haz, cântată de viori și viole.
Sugestiv acel motiv morocănos ce urca mai apoi, din registrul grav. Schimbările bruște ale stărilor sufletești (în muzica lui Mozart, chiar și în cea pur instrumentală, motivele devin ele însele, personaje vii) evocau grația feminină, prin sonorități luminoase. Viorile și fagotul intonau o melodie contrastantă, plină de prospețime.
Am asculta apoi, Concertul pentru vioară, violoncel și orchestră în la minor, op. 102 de Johannes Brahms, în interpretarea soliștilor Liza Ferschtman - vioară și Ivan Karizna - violoncel, acompaniați de Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din București, dirijată de Alexandre Libreich.
Prezența momentului solistic - acest minunat dublu concert romantic de Johannes Brahms - a atras de asemenea, o mare afluență a auditoriului. Lucrarea este un simbol al încrederii lui Brahms în durabilitatea adevăratei prietenii (vizându-l pe violonistul Joseph Joachim). Prima audiție a Concertului a avut loc la Köln, la 18 octombrie 1887, în ilustra interpretare a lui Brahms, Joachim și Hausmann.
Concertul pentru vioară, violoncel și orchestră - ultima lucrare concertantă a compozitorului - face parte din categoria genului dublu concert cu instrumente din aceeași familie (corzi); mai există și alte două tipuri de dublu concert: unul cu același fel de instrumente (două viori-Johann Sebastian Bach BWV. 1043, două piane-Wolfgang Amadeus Mozart KV. 365), și altul cu instrumente diferite (pian și trompetă-Dmitri Șostakovici, op. 35).
Concertul pentru vioară, violoncel și orchestră este în realitate o primă simfonie cu două instrumente obligate. Aici, principiul alternanței dintre soli și tutti (din concerto grosso) se îmbină cu puterea vitală a formei de sonată.
În interpretarea celor doi soliști ai serii de la Ateneul Român, violonista Liza Ferschtman și violoncelistul Ivan Karizna, ascultam cum, după un scurt debut orchestral, având un caracter decis și energic, prezentând pregnanta temă principală, apărea un episod introductiv, în care violoncelul solo, apoi vioara solo conduceau un comentariu-recitativ cu aspect de cadență. Ulterior, în ultima fază a acestui prolog, discursul viorii și al violoncelului se contopeau într-un duo instrumental poetic. Deosebit de reliefate sonor au fost acele trăsături portato, executate de Ivan Karizna, apelând la modelarea măiestrită a emisiei. Sesizam câteva suspine ale viorii Lizei Ferschtman. Surprinzătoare erau și sunetele ce se impuneau prin procedeul martellato, accentuările sporind caracterul vehement al fluxului muzical, realizat la unison. Toate figurațiile unduioase, în legato, bariolajele pe două coarde și efectele de pizzicato - împodobeau melodia, precum o marmură albă, conținând vinișoare colorate, bucură privirea. În dezvoltarea formei de sonată, asistam la o intensă elaborare transformatoare a ideilor muzicale, prin metamorfozarea ritmului și limbajului armonic. În colocviul lor expresiv, soliștii reușeau, prin aportul lor solidar, să aducă echilibrul estetic.
În partea a doua, Andante, melodismul grav, aparținând povestitorului nordic (Brahms era originar din Hamburg), aducea seninătate. O muzică detașată de frământări și îndoieli, un simbol al prieteniei și armoniei. Tonul ei este unul de împăcare, fără contraste puternice între cele două teme ale secțiunilor componente. Instrumentele soliste mergeau fie paralel, fie la intervalele consonante de terță ori sextă. Minunat au sunat intervențiile cornilor și ale flautelor, totul părea topit. Ivan Karizna cânta cu un sunet aurit.
Finalul concertului, Vivace non troppo, îmbină forma de Scherzo cu cea de Rondo. Admiram inventivitatea melodică, liber condusă de-a lungul secțiunii mediane. Verva ritmică era subliniată de către interpreții soliști, iar tutti-urile dădeau amploare sonoră reluării Refrenului.
Violonista Liza Ferschtman cânta cu o mare dezinvoltură, Totodată ea era într-o contopire sonoră sublimă cu violoncelistul Ivan Karizna. Tehnica instrumentală a celor doi era aservită muzicii lui Brahms, într-un chip deosebit, transmițând prin frazele ample, arcuite - uneori afirmate în duble coarde, împănate cu acorduri - un flux emoțional aparte. Armonie și frumusețe!
Ansamblul orchestral a realizat o frumoasă sinteză cameral-simfonică, sub bagheta dirijorului Alexandre Libreich.
Aplauzele publicului se prelungeau, strigăte de bravo se auzeau din sală.
La bis, cei doi instrumentiști soliști au oferit publicului La Zingaresa Allegro gioccoso - de compozitorului ceh Erwin Schulhoff (a doua piesă, dintre cele patru din Duo-ul nr. 2).
După pauză am ascultat Simfonia nr. 3 în fa major, op. 90 de Johannes Brahms, compusă în anul 1883 . Lucrarea cuprinde patru părți: I. Allegro con brio; II. Andante; III. Poco allegretto; IV. Allegro-Un poco sostenuto., ce "se înmănunchează cu geniu, realizând unul dintre cele mai directe exemple ale unor trăsături de specifică spiritualitate"[6].
Audierea lucrării a fost mai mult decât o delectare. În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Alexandre Libreich, simfonia brahmsiană entuziasma.
Priveam gesturile dirijorului: eleganță, promptitudine, claritate, sugerare a sensurilor muzicii. Surprinzătoare acea mișcare verticală a întregului braț care "bătea" timpul principal al măsurii, încheiată cu o scurtă mișcare doar din poignet, ceea ce conferea o exactitate de ceas elvețian, pentru atacul simultan al compartimentelor instrumentelor de suflat din orchestră.
Hans Richter, care a dirijat premiera simfoniei, a proclamat simfonia în Fa major, ca fiind Eroica lui Brahms. [7]
Cea de a treia mișcare, scrisă în do minor (considerată a treia cea mai utilizată tonalitate în lumea muzicii), o mișcare cu caracter intens liric, în mișcare ternară, asemănătoare valsului, conține în loc de scherzo-ul obișnuit din simfoniile compuse în secolul al XIX-lea, un tip unic de mișcare care este mai moderată ca tempo (poco allegretto), caracterizată printr-o sonoritate dulce, lipsită de încordare.
Cornul, cu tristețea covârșitoare a culorii sale inconfundabile, a sunat excelent. Auzeam o maree de intensitate sonoră (flux-reflux), din partea instrumentelor cu coarde. O emoție intraductibilă prin cuvinte, te copleșea.
A fost un concert ce a confirmat previziunile unei stagiuni 2024/2025 de înalt nivel artistic, la Filarmonica George Enescu. Publicului pleacă fericit de sub cupola Ateneului ca dintr-un locaș parcă sfințit printr-o liturghie, de către muzicienii ce-și dăruiesc talentul.
NOTE
[1] Dirijorul Alexandre Libreich s-a născut în anul 1968, la Regensburg, Germania. A studiat dirijat, muzicologie, canto și romanistică). Încă de la vârsta de 17 ani, Alexandre Liebreich a fondat un cor de muzică de cameră, în orașul său natal. După terminarea studiilor, în 1996, a câștigat renumitul Concurs de Dirijat Kiril Kondrașin din Amsterdam (competiție organizată de NOS în colaborare cu Fundația Kirill Kondrashin. A devenit dirijor asistent al maeștrilor: Colin Davis și Roberto Abbado, la Opera de stat bavareză (Bayerische Staatsoper) din München. A fost dirijor la Radio Filharmonisch Orkest din Hilversum, Olanda, orchestră cu care a susținut o serie de concerte în sala Concertgebouw din Amsterdam. A colaborat cu orchestre precum: Koninklijk Concertgebouworkest, Orchestre National de Belgique, BBC Symphony Orchestra, Münchner Philharmoniker, Deutschen Kammerphilharmonie Bremen și Rundfunk-Sinfonieorchester Berlin. Alexandre Libreich colaborează frecvent cu soliști de renume, precum: Krystian Zimerman, Lisa Batiashvili și Gautier Capuçon. În 2018, a primit o nominalizare la Grammy pentru Requiemul de Tigran Mansurian, înregistrat cu Corul de Cameră RIAS din Berlin. Începând din sezonul 2006/2007 este dirijor șef și director artistic la Orchestra de cameră München (Münchener Kammerorchester). A fost desemnat director artistic al festivalului Tongyeong International Music Festival din Coreea de Sud, urmând să preia acest post în 2011. În toamna anului 2003 a fost profesor la University of Phenian din Coreea de Nord. În decembrie 2008, Alexandre Libreich a fost ales ca membru în adunarea Institutului Goethe, un organ cultural important al Germaniei.
[2] Violonista Liza Ferschtman a primit, în 2006, cea mai importantă distincție din Țările de Jos, acordată unui muzician, Dutch Music Award. Liza Ferschtman colaborează ca solistă cu orchestre de talie internațională, precum Filarmonica BBC, Filarmonica din Helsinki, orchestrele simfonice din Montreal și din San Francisco. În dublă ipostază de solistă și dirijoare, colaborează cu orchestre precum: Amsterdam Sinfonietta, Potsdam Kammerakademie, Lapland Chamber Orchestra, Franz Liszt Chamber Orchestra și ORCAM Madrid. Fiind pasionată de dans, artista a contribuit la crearea unui spectacol bazat pe munca sa de solistă, alături de compania de dans modern LeineRoebana, fiind un colaborator frecvent al Baletului Național al Olandei. La vârsta de doar 27 de ani, a fost numită Director Artistic al Festivalului de Muzică de Cameră din Delft (Delft Chamber Music Festival).
[3] Violoncelistul Ivan Karizna a fost descris de András Schiff ca fiind "unul dintre cei mai buni violonceliști ai generației sale". Din anul 2009, este student la Conservatorul din Paris. A câștigat numeroase premii la concursuri internaționale de violoncel, precum Concursul Ceaikovski de la Moscova și Concursul Regina Elisabeta de la Bruxelles. În calitate de solist, a concertat alături de mari orchestre, precum Orchestra de Cameră din Stuttgart, Orchestra Radio din Frankfurt, Filarmonica din Bruxelles, Filarmonica din Sankt Petersburg, Virtuozii Moscova, Orchestra Teatrului Mariinsky, Orchestra Filarmonică din Strasbourg, Orhestra Națională Porto și Orchestra de Cameră a Europei. A cântat în săli de concerte precum: Concertgebouw Amsterdam, Salle Pleyel, precum și în Centrul de Arte Plastice Bruxelles.
[4] Abbate, Carolyn și Parker, Roger: O istorie a operei, traducerea din limba engleză de Constantin Nedelcu, Editura Vellant, București, 2019, pag. 103.
[5] Pricope, Eugen: Prezentare la discul Electrecord ECE-055, Mozart - Nunta lui Figaro (uvertura) Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijor George Georgescu.
[6] Ștefănescu, Ioana: O istorie a muzicii universal; vol. 3, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, pag. 533.
[7] MacDonald, Malcolm (1990). Brahms (ed. I). Schirmer.
https://en.wikipedia.org/wiki/Symphony_No._3_(Brahms)