Tabloul 3. Pietà - William-Adolphe Bouguereau, 1876 / "Eu sunt simplă. Nu știu multe, dar simt multe." - Reactor, 2022:
Dintre rufe, roți și ceață se înalță Adam și Eva. Cu șarpele plușat, cu frunzele gonflabile, se înalță vii (Adonis Tanța și Andrada Balea), se înalță primii oameni să vestească prima dragoste. Mama. Și Eva ia, apoi, chipul Madonei; și Adam ia, apoi, chipul Mântuitorului. Și-l ține pe brațe; și-o privește prunc răstignit. În acest timp, Alina Mișoc își împrumută glasul temerii originare, universale, inevitabile. "Nu vrem să creștem pentru că mama nu crește.". Pentru că "mama îmbătrânește". "Se descompune". Și s-o înlocuiești, să înlocuiești umbra care te urmărește mereu prin casă, care se sperie văzând că te descurci singur; umbra care te mângâie, te ceartă, s-o înlocuiești cu o relație, cu o căsnicie, cu tine, proaspăt părinte, se poate, oare? E mama "ființă sau concept"? Andrada se desprinde din tablou, să ne povestească despre simbioza ei mamă-fiică. Despre stângăcia afecțiunilor ce le-aseamănă. La fel ca antipatia atingerilor. La fel ca dragostea pentru gătit. Expoziția-spectacol începuse-n absolută nemișcare, spartă de voci mărturisind cum au aflat iubirea la ferestre, pe străzi, în obiecte care umplu absențe, obiecte de care cu toții ne atașăm. E mama dragoste sau atașament? E ora mesei.
Tabloul 6. Cina cea de Taină - Leonardo daVinci, 1498 / "Îmi place liniștea." - Reactor, 2022:
În cheie de (re)interpretare, obiectele sunt permanent redirecționate către noi și ingenioase valențe. Astfel că masa e-o pătură-pelerină pe care actorii o îmbracă, o întind, o animă cu șicanări, mofturi, nerecunoștință, iar rolurile-n scena de familie și le tot pasează de la unul la altul. Copiii nu cred că perișoarele tatălui ar merge cu berea, mama tace, mama nu l-a iubit pe tata, crescendo, ce sar toți în capul tatălui?, "de ce l-ai luat, mamă?", ar merge o bere, moare mama de inimă din cauza tatălui, crescendo, mama nu l-a iubit pe tata. Să ne fie de bine. Delicioasă scena-apogeu. Hilară. Universal personală. Cătălin Filip cedează, se vâră sub masă, zdrăngănește aritmic niște chei, așază pe deget brelocul lor. Care e tot ce mai păstrează de la tatăl lui: nasturele vestonului militar ce (speră că) i-a aparținut. Că i-a aparținut aceluia care dezaproba arta ca meserie și a ajuns tată de actor. S-a înnoptat, e târziu, toți dorm. Toți, în afară de cei zguduiți de frica pierderii, "la fel ca frica de șobolani". Toți, în afară de Adonis Tanța, care se spală pe cap la chiuveta improvizată, încet, să nu trezească pe nimeni, cât timp ne șoptește despre marea lui iubire, despre liniște.
Tablourile 10-14:
Rapid colaj non-verbal, poze proaspăt scoase dintr-un photobooth ambulant din nuntă-n nuntă.
Tabloul 15. The Lady of Shalott - John William Waterhouse, 1888 / "Supraviețuirea noastră depinde de asta. Chiar și planeta, într-un fel." - Reactor, 2022:
O rățușcă stă pe lac / Mac, oac, fuck. O rățușcă afectată, cu tremurul în cioc și improvizația în sânge (Adonis Tanța) și-un broscoi indolent (Cătălin Filip) o însoțesc pe Degețica (Alina Mișoc) în aventura vieții sale. Lin, la cârma frunzei, în jos, pe apă, înapoi, înspre trecutul ei. Rățușca tânjește după atenție, la fel ca Degețica, la fel ca fiecare dintre noi - mai puțin broscoiul. Bifând pe listă iubirea familială, iubirea de sine, acum, și iubirea amicală, ne mai rămâne doar flacăra, chimia, orbirea, prostia, sensul, sensul, sensul. "Dau viața mea, dau viața mea pentru-o iubire" (cântă Adonis). (Oc)Tavi(an) Voina înmoaie un public întreg cu scrisorile de dragoste (tremurându-i în mână) pe care el și iubita lui și le-au trimis pe parcursul celor patru ani de liceu - nu vă speriați ca noi, încă sunt împreună. Andrada Balea dărâmă un public întreg cu ultima scrisoare pe care Nadezhda Mandelstam - autoare rusă - i-a trimis-o lui Osip, soțul ei, muza întregii opere, întregii vieți.
Tabloul Alexandra Budianu:
Scenografia spectacolului, powered by Alexandra Budianu, e un actor-personaj-tablou în sine, e un hazard chimic-textil-introspectiv pe care suntem invitați (chiar la început) să îl privim atent. E materializarea însăși a iubirii - haos, haos, plastic, haos. Intestine de pluș ascunse într-un coșciug-pat al amorului, grilaje, cârpe, flori, flamingo. Materie. Alexandra ne spune: "M-am gândit mult la ceva artificial, la ceva greu de digerat, la materiale din plastic, obiecte și materiale fabricate industrial. Mă preocupă de ceva timp felul asta de a lucra cu proprietățile materialelor și obiectelor produse industrial fără a mai interveni estetic asupra lor, ci doar de a le reinterpreta funcționalitatea". Noi nu băgăm de seamă, privim pierduți la haos, haos, plastic, haos.
Tabloul Reactor:
Veacuri de civilizație, artă și patos au fost, sunt, vor fi chinuite de imposibila de înțeles iubire. De unde vine ea și-unde ne duce, dincolo de abandon și disperare? E-n casă, e-n pântec, e-n materie? Unde i se ascund limitele? Are ea limite? E amăgire, e har, e carne, e neîmplinire? Ce e iubirea? Creație și experiment.
(foto: Vlad Braga)