Între 10 și 13 februarie 2025, Drumuri spre solidaritate / Routes to solidarity, primul showcase powered by Reactor, adună cele mai recente și reprezentative producții ale acestui spațiu cultural / manifest continuu / experiment performativ, adună artiști, critici și coordonatori culturali, adună răspunsuri. "Care sunt instrumentele solidarității unui artist?". "Care sunt formele pe care le poate lua solidaritatea în funcție de comunitățile de care aparținem?". Reacțiile în lanț nutresc neobosita căutare a relevanței pe care o are - sau nu - arta, în miezul crizelor devenite indispensabile. Or (r)evoluția culturală se plimbă alene printre atleții politici, sociali și climatici în maratonul lor apocaliptic. Identitatea Reactor nu are formulă fixă, e negociere între responsabilitate (ca reflex firesc, nu ritual protocolar) și căutare. Experimentează, dezmembrează și reconstruiește. Pune la încercare convențiile, forțează granițele limbajului scenic, dizolvă limitele. Nu dintr-o dorință de ruptură gratuită, ci dintr-o nevoie organică de a mișca ceva în vibrația unui timp care cere nu doar să fie observat, ci mai ales înțeles; de a căuta relevanța pe care o are - sau nu - arta, în miezul crizelor devenite indispensabile. Și în curgerea noastră amețitoare, cu greu facem loc artei să înainteze. Un astfel de laborator cultural trece neînțeles, elitist, desconsiderat pe sub radarul publicului nefamiliarizat cu performance-ul. Duios, actualizarea culturii trecea. Și de păreri, obtuzitate, rateuri suntem mereu conștienți. "N-are nici o fucking noimă" zguduie un videocall, cu auto-cinism, spectacolul.
Produs în cadrul programului cultural multianual Metamorfic - procese colective (premiera - 30 iunie 2024), în regia lui Mihai Păcurar, după textul Ioanei Hogman, Orizontul evenimentelor urmărește un posibil-ireversibil-teribil viitor al umanității și-al artei. Foști performeri Reactor încearcă visceral "reprofilarea spre ceva mai semnificativ", teatrul lor e transformat într-un laborator de cercetare hibridă, cuibul lor ferit de crizele externe adăpostește o și mai mare criză. Interumană, emoțională, spirituală. Jocul spectral de lumini îmbibă mese așezate asimetric în ambientul futurist. Peste tot, cabluri interconectate, colaje școlărești înlocuind tehnologia, lămpi UV, mai multe cabluri.
Spectacolul e deschis de transa PR și halucinația finanțatoare ale managerului Doru (Taloș), întins în fața noastră ca pe un pat de operație. Timp de două ore și douăzeci de minute, desființează - laitmotiv - timpul într-un prezent absolut, în care totul e "la fel ca înainte", în care totul e "radical diferit". Asta repetă neîntrerupt, neîntrerupt, neîntrerupt. La cârmă i s-alătură Oana (Mardare), luând asupra sa rolul administrativ de a monitoriza viața și condițiile ei, stările colegilor și-ale poluării, toate, transmise ca printr-un Experiment Rusesc Anti-Somn - numai cât timp toți ceilalți dorm - bacililor de care se îngrijește aproape matern.
De guvernarea ei niciodată votată, Andrada (Balea) e revoltată și regulile nu le respectă când retrăiește virtual Scufița Roșie. Ochii bunicuței sunt mari ca să-i încapă în privire toate ororile lumii și tot ce vrea fetița să afle de la ea e direcția pe care arta trebuie să o ia pentru a atinge semnificativul. De traumele post-imersiune în basmul devenit coșmar și-n amintirile unui timp (fictiv de) firesc se îngrijește o duioasă bucată de carne (vocea Anei-Maria Marin), un vechi și - ar fi trebuit - abandonat proiect. Szilárd (Gáspár-Barra) abia acum îl descoperă, fiind nou în echipă și - deja - în prag de reziliere, căci munca lui e considerată inutilă și nu mai poate fi subvenționată. De ce? Doar prezintă în reel-uri specii extincte de pe fața nouă, distrusă a planetei și, ca să-i relaxeze, își induce colegii într-o meditație-roleplay... într-un spa pentru reglarea metabolismului și-a funcției reproductive ale fluturilor. Printre subiecții cercetărilor sale - pinii și rinocerii -, Cătă (-lin Filip) strecoară cucul. Pasăre nomadă, prevestitoare, singuratică. Și erotică, dom'le...
Nesiguranța Oanei în demersul de supraviețuire al omenirii atinge cote uriașe când Radu Dogaru și Ștefan Dogaru, cobaii propriului experiment de îmbinare absolută, apelează video echipa, să o țină la curent cu progresul lor. Credința șubredă a Oanei în demersul de mobilizare artistică atinge cote uriașe când Paul Socol apelează video echipa "elitistă", să-i declare drăgăstos că nimic din ce încearcă "N-are nici o fucking noimă". Un iz de speranță se simte când Leta Popescu apelează la rândul ei, tot video, echipa. Vrând să mai înceapă un proiect Reactor. Vrând să mai atingă o rană, așa cum poate numai inconfundabilul Reactor.
Niciun alt spectacol science-fiction nu a cunoscut o asemenea intimitate, particularitate, autobiografie. Niciun alt spectacol-manifest nu a mai atins dezastrele din pragul ușii cu poezie științifică, lirism tehnic, metatext performativ. E-un curaj tulburător în a te privi, cu munca, idealurile, cu echipa ta cu tot, și de-a construi peste prezentul tău stabil - și aniversar! - un coșmar - aplaudat și greu de rumegat. Dar în distopia reactivă se strecoară lumina - despre și către care s-a și construit. "Cu fiecare proiect am cercetat tema speranței, iar aici consider că m-am apropiat de ea cel mai tare." spune dramaturga Ioana Hogman. Și cu atât trebuie să rămânem din fiorul producției și din grijile cotidiene. Cu speranța.
(Foto și afiș: Ioana Ofelia)