***
Sinagoga de pe strada Paris a fost prima sinagogă a Clujului. 1851. Astăzi, fosta sinagogă găzduiește, printre altele, ZIZ - Art and Social Area: "A space for art. A space for community. For theatre, dance, workshops, meetings, social action". ZIZ a fost înființat de 4 ONG-uri locale în 2020: Asociația teatrală Shosin, Made in Pata Rât, Asociația Colectiv A și Fabrica de pensule. Inaugurarea spațiului de spectacole de la primul etaj al sinagogii de pe Paris s-a întâmplat cu câteva zile înainte de izbucnirea pandemiei.
În 2025, ZIZ e și casa Váróterem Projekt, trupa de teatru independent de limbă maghiară a Clujului. Dar și locul unde se joacă unele dintre producții Reactor, cea mai importantă trupă de teatru independent de limbă română a Clujului. De pildă, r.e.g.e.n.e.r.a.r.e, premieră Reactor din iunie 2024, a fost gândită special pentru ZIZ.
Apropo, între ZIZ și Reactor sunt 800 de metri de mers pe jos. Două străzi tihnite, cu case și mici prăvălii, și un bulevard amplu, cu benzi de transport public pe care, culmea, merg doar autobuze, troleibuze și taxiuri. Apropo-apropo, ziz e acea pasăre din mitologia iudaică despre care se spune că, atunci când își întinde aripile, ascunde soarele. O pasăre ziz e pictată pe unul dintre pereții spațiului de joc de la ZIZ. Muralul aparține vremurilor când sinagoga îndeplinea funcția pentru care a fost construită.
***
r.e.g.e.n.e.r.a.r.e., spectacolul realizat de coregrafa Beatrice Oneț, a fost programat al 3-lea în programul de 6 titluri din cadrul primul showcase din istoria de aproape 11 ani a Reactor. Scriu acest text după ce am văzut primele 5 spectacole. Ceva ce m-a uimit constant în aceste prime 3 seri de ministagiune și continuă să mă uimească e capacitatea producțiilor din Petőfi Sándor 4 de a captiva și ține aproape publicul indiferent de formulele / mijloacele artistice pe care realizatorii unui anumit spectacol le aleg.
Fie că vorbim de monologuri pe teme aparent abstracte rostite cu ochii în tavan, de musical de grup cu versuri mușcând apăsat din teme sociale din cele mai dure & actuale, de momente muzicale evocând, pe bază de interpretare vocală și prelucrare electronică live, faimoase șlagăre din epoci trecute, de pasaje lente, tăcute, dominate de sunete bizare și jocuri hipnotizante de lumini, de narațiuni redate sacadat, fragmentar, incomplet ori liniar, de vaste momente coregrafice de grup sau individuale, de povești despre trecutul comunității, prezentul generațiilor tinere sau viitorul omenirii (adesea garnisite cu consistente porțiuni de absurd, SF, satiră, istorie contrafactuală, oniric, comentariu social-ecologic-istoric-politic), oamenii Reactorului (deopotrivă cei de pe scenă și cei din sală) pare că se simt în largul lor. Încercând să-mi explic spectaculosul fenomen (vorbim, totuși, de un fel de a face artă cu totul special, particular, de nișă), m-am trezit gândindu-mă că, în cazul trupei independente clujene, e posibil ca spectatorii și artiștii să perceapă teatrul ca fiind o prelungire firească, o extensie implicită a existenței lor cotidiene.
Nu e nevoie de un salt, de un pas peste un prag ca să construiești & primești un spectacol Reactor. E doar nevoie să încerci să-ți continui procesul de (auto-) cunoaștere, de (auto-)chestionare, de (auto-)dezvoltare (știu, termenul e compromis, dar poate îi mai dăm șansă), de (auto-)provocare, de (auto-)îmblânzire și atunci când îți pui problema de a face / a merge la teatru. Cu alte cuvinte, faci în / prin teatru ce faci și în restul vieții.
Aceasta fiind atmosfera, un spectacol precum r.e.g.e.n.e.r.a.r.e. poate relaxat să îmbine mișcarea (teatru-fizic?) și dansul contemporan (concept & coregrafie: Beatrice Oneț) cu textul și ale sale cuvinte, fie ele redate pre-înregistrat sau în direct, fie ele povestind lucruri general valabile sau transformate în monologuri intens confesive (dramaturgie: Petro Ionesco). Cei 5 actori / performeri povestind despre propriile trupuri și intimități sufletești sunt seducători prin sinceritate, efort, capacitatea de a relaționa între ei și cu spectatorii.
Aparent, Alexandra Caras, Cătălin Filip, Oana Andrada Balea (la paritate cu Oana Mardare), Alina Mișoc și Tavi Voina își povestesc, chestionează, provoacă și dezvăluie trupurile. În fapt, pasajele cu iz autobiografic sapă adânc în individualitatea nevăzută a fiecăruia dintre ei. Spațiul de joc dreptunghiular gândit de Mihai Păcurar permite spectatorilor să îi cuprindă pe cei 5 care, în rarele de pauză, se așază printre ei.
Complicitatea public - artiști e potențată deopotrivă de muzicile ordonate de Radu Dogaru și de universul sonor & vizual îngrijit de Robert Kocsis. Spectacolul e învelit de mesaje audio în engleză care invită spectatorii să stea de vorbă cu propriul corp. În prelungirea prologului, care are loc pe lungul hol de la etajul ZIZ-ului, cei 5 actori se angajează într-o formidabilă competiție ațâțată de ritmurile lui Dogaru. Învingător, la limita epuizării, Tavi Voina deschide ușa confesionalului. Urmează, pe rând, ceilalți. În chei distincte, la nivel verbal, cât și gestual, Beatrice și Petro ne-mizând mai deloc pe repetiție, accentuând individualitățile, dar păstrând, în același timp, unitatea grupului. Spectatorii sunt invitați, adesea, să dea o mână de ajutor. Mai să citească un text, mai să susțină un trup, mai să întindă niște elastice.
Sunt cu toții acolo. Adică, suntem. Adică, aici. În teatru. În sala de spectacol. În Cluj. În 2025. Avem tone de imperfecțiuni, neliniști, angoase, păcate. Dar avem acest și acest aici, acest acum, acest împreună.
(foto: Mihai Păcurar)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 11 februarie 2025 @ ZIZ)