Actualul spectacol clujean mi-a amintit de o altă adaptare, în aceeași formulă a teatrului-document, realizată la Teatrul Republican "Luceafărul" din Chișinău în regia lui Slava Sambriș; este vorba despre 1946, după Cartea foamei scrisă de Larisa Turea, o altă supraviețuitoare a foametei din 1946 - 1947 din Moldova căzută în ghearele sovieticilor. Ceea ce producția lui Slava Sambriș exprimă printr-un personaj colectiv construit în gamă majoră cu accente de tragedie antică, montarea lui Sorin Misirianțu (el semnează regia) particularizează printr-un singur personaj tragic, unic, simbolic, reprezentativ - Anița Cudla, o săteancă ce exprimă suferința unei întregi populații deportate în Siberia în timpul acelor siniștri ani din timpul dictaturii lui Stalin.
Demersul regizoral al lui Sorin Misirianțu reia și întregește o montare mai veche, din 2015, de la Teatrul Național din București, one woman show cu actrița Amalia Ciolan. Prelucrările ulterioare ale textului i-au permis să introducă în spectacolul clujean și un al doilea personaj: Locotenentul rus, o caricatură de torționar în miniatură, interpretat de el însuși. Soldatul rus, costumat corespunzător, schițat crud și ilar, pune în evidență mecanismele opresiunii, la care se adaugă marșuri și coruri rusești care "colorează" atmosfera recluziunii. Desigur, covârșitor este monologul evocativ al femeii, condus de Elena Ivanca spre grandoarea unei adevărate tragediene. Vorba țărănească, moldovinească are în declamația actriței rolul unor decantări afective ce oscilează între inflexiuni vocale dramatice, grave, răscolitoare și exteriorizarea unor bucurii mărunte, firești, trăite în mijlocul familiei înainte de deportare. Elena Ivanca, actriță înzestrată cu un uriaș talent, realizează un recital actoricesc remarcabil, de mare impact asupra publicului. Este lecția de istorie servită prin teatru despre o perioadă neagră din zbuciumata existență a neamului românesc. Este mărturia suferințelor îndurate de o femeie simplă care a trecut prin două războaie, a fost deportată 20 de ani în Siberia, după care a revenit pe plaiurile natale.
Basarabia, tărâm urgisit, își trăiește martiriul prin evocările acestei femei mai presus de orice servituți impuse brutal din partea opresorului. Comparând situația din timpul stăpânirii austriece cu cea rusească, femeia spune direct, din experiența proprie: "Cu austriecii te mai puteai înțelege, cu rușii nu". Memento ce aduce în actualitate problema dureroasă a Basarabiei pierdute ca un strigăt venit de peste Prut, formulat undeva astfel de Nicolae Dabija: Doru-mi-i de dumneavoastră / Ca unui zid de o fereastră. Și mersul istoriei, din păcate, a astupat cu indiferență această fereastră.
Zidul separării, al recluziunii istorice e sugerat în spectacol prin geometrizarea scenei. Delimitare laterală și centrală printr-un perete scund, sugestie carcerală. Scenograful Cristian Rusu mai are în vedere un ecran pe care sunt proiectate imagini de o ferocitate sinistră și o moviliță mocirloasă sau pietroi cu rol claustrant, loc al dezolării și al neputinței. Femeia e înveșmântată în straie cernite, cu broboadă neagră pe cap, apoi îmbrăcată cu pufoaică matlasată gri, cu numărul 4.800 înscris pe mânecă, semn al depersonalizării indivizilor ajunși în gulag ca în lagărele naziste. Poartă pretutindeni cu ea o valiză în care se află voalul alb de mireasă, simbolul fericirii pierdute.
Spectacolul e închegat din secvențe mai mult sau mai puțin unite între ele, sugerând ipostazieri în timp, "amintiri dintr-o viață" trăită sub amenințarea neîntreruptă a terorii. Atmosfera sumbră, apăsătoare e menținută de-a lungul reprezentației și prin mijloace tehnice potrivite. Echipa tehnică, în deplină rezonanță cu intențiile regizorului, e formată din Vlad Negrea (regie tehnică), Ionuț Maier, Andrei Mitran (lumini), Vlad Negrea (sonorizare), Vasile Crăciun (proiecții video), Alina Forna (sufleor), Nicu Cherciu (foto + afiș).