Peisaje și povești întrerupte - Hey Joe la Visuali Italiane, 2025

Filmul lui Claudio Giovannesi din 2024 este o dramă care pornește de la un eveniment real pe care încearcă să îl surprindă la granița dintre istorie și conflict interior, luând forma hibridă a noului cinema hollywoodian al anilor '70 și a cinemaului european, în speță neorealismul italian, ceva mai stilizat. Trasând paralele între mai multe planuri și temporalități narative, Hey Joe aduce în discuție atât trecutul, cât și modalitatea în care acesta modelează prezentul.

Hey Joe este un film intim, despre familie și amintire, care aduce în discuție diferențele și similitudinile socio-culturale, supraviețuirea și relația dintre om și mediul care îl formează. Filmul trasează o serie de linii distincte și neuniforme pe care încearcă să le unească, formând o plajă largă de intersecții între elemente suspendate, care necesită mai mult timp pentru a se contopi într-o formă unitară.

Personajul principal este Dean Barry (James Franco), un veteran de război care se întoarce din America în Napoli, deoarece află că are acolo un fiu dintr-o relație consumată înaintea înrolării. Bărbatul se întoarce pentru a-l cunoaște pe Enzo (Francesco Di Napoli), însă întoarcerea sa în locul care i-a fost cândva cămin nu face altceva decât să îl surprindă prin modul în care conștientizează consecințele personale și socio-politice ale războiului. Iar întoarcerea îl pune față în față cu tânărul, deja adult, care are la rândul său o viață proprie și neașteptată. Interioritatea lui Dean este dezvăluită și prin prisma interacțiunilor sale în contextul căutării lui Enzo cu lucrătoarea sexuală Bambi (Giulia Ercolini), care trasează un liant metaforic între cele două lumi ale protagoniștilor masculini: așa-devenitul "coșmar" american și existența într-un mediu nefavorabil.


Atât narațiunea, cât și elementele de ordin formal se subordonează unor contururi prestabilite, a căror prezență se resimte de la început la final - fie că vorbim despre alternanța planurilor spațio-temporale sau despre acțiunile și conflictele personajelor. Astfel întreg ansamblul filmic pare creat ca un moment anticipativ, reprezentat într-o durată care se oprește brusc, exact înainte de o izbucnire explicită. Acest lucru creează un anume fel de autenticitate care potențează cheia aproape sacrală a construcției spațiale, însă, prin omniprezență dă impresia că nu se întâmplă propriu-zis nimic în film. Deși se remarcă o serie de narațiuni secundare, menite să dea concretețe portretelor personajelor, dezvoltarea lor nu este dusă până la capăt și ele nu sunt suficient de integrate în contextul poveștii principale. Un exemplu în acest sens este chiar personajul Dean, surprins în atât de multe ipostaze diferite și în prezența unei varietăți de alte personaje, încât este dificil de consolidat o legătură a spectatorului cu el care să depășească primul impuls pe care l-a dat dorința lui de a se reuni cu fiul său. Mi s-a părut unul dintre cazurile în care complexitatea narativă nu ajută, cu atât mai mult cu cât subiectele și ariile tematice în care personajul este implicat sunt atât de numeroase încât a fost greu să țin pasul cu ele.

Însă un lucru remarcabil, care a rămas în mine după vizionare, și pe care l-am anticipat de altfel și mai sus, este faptul că filmul aduce în prim plan două mari registre cinematografice, aproape în oglindă.

Primul dintre ele, Noul Hollywood, se învârte în jurul lui Dean și al lui Enzo și aduce aminte de filmele cu gangsteri ale lui Scorsese, pentru că atât tatăl, cât și fiul, sunt surprinși în momente ale vieții în care par singuri împotriva exteriorului, damnați unei condiții imposibil de depășit, nevoiți sub o formă sau alta să recurgă la metode riscante de gestionare. Un exemplu de ambele părți îl constituie faptul că Dean plătește datoriile fiului și îl ajută să facă contrabandă cu țigări și alcool, doar pentru a se apropia de el.

Pe de altă parte, la polul opus se situează momentele care amintesc de neorealismul italian, scenele de familie, unde se rememorează o serie de valori și conduite specifice orașului, reprezentate de imagini pline de poezie, în pofida traversării unor vremuri de neliniște și neajunsuri.

O îmbinare de stiluri incitantă și care face ca experiența vizionării să fie una de ținut minte.

Notă: Filmul Hey Joe este prezentat în cadrul Visuali Italiane - Noua Cinematografie Italiană în România, 2025. Proiecția de la București, din 8 martie 2025 (Cinema Muzeul Țăranului - Studioul Horia Bernea, ora 20), va fi urmată de un Q&A cu regizorul Claudio Giovannesi.