Un masterclass al preparării antibioticului - Campo di battaglia la Visuali Italiane, 2025

Propunându-și o reflecție pe tema pandemiei, probabil ca urmare a epidemiei de Covid nu foarte demult încheiată, filmul Campo di battaglia reușește să fie (și) un masterclass în microbiologie și / sau bacteriologie, furnizând spectatorilor interesați rețeta preparării antibioticului la domiciliu: se produc, pe multiple farfuriuțe, diverse tipuri de mucegaiuri, se izolează mostre nazale prelevate cu bețigașul de la bolnavii de pneumonie, în numeroase eprubete cu ser transparent și dop de vată în vârf, aliniate în stativul eprubetelor, se însămânțează fiecare eprubetă cu mostre din fiecare mucegai, apoi se injectează amestecul lichid în braț, cu o seringă. Simplu. Înțepătura se aplică prin injecție cu ac de unică folosință, la fel ca și instrumentul care ipostaziază, în film, procedeul presupus experimentat în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, cu un deceniu înaintea descoperirii penicilinei, de către Alexander Fleming. Desigur, amintirea experienței medicale a multora nu coincide cu filmul, memoria colectivă fiind în continuare bântuită de zornăitul lugubru al etuvelor de seringi metalice, cu acul cât țeava, purtate de asistentele medicale la rapelurile de vaccinare din școli, multe decenii după finalizarea Primului Război Mondial. Nepotrivirea de instrumentar rămâne doar un detaliu.

Important este că filmul reușește să fie ceea ce și-a propus, anume o teroare vizuală continuă, obsesivă și unilaterală, pe tema ciopârțirii fizice și sluțirii morale pe care războiul are capacitatea de a le produce, atunci când se dezlănțuie, fără contrapunctul tematic al oricărui alt subiect sau unei alte perspective narative. Insistența tematică este doar asupra rănilor purulente, fără a face din peliculă o replică breugeliană a nebuniei și insanității. Prim planurile sunt filmate curat, în logica încadraturii corecte și în limbajul machiajului perfect.


Regizorul Gianni Amelio se află departe de dilemele morale propuse cândva în Porte Aperte prin intermediul unui Gian Maria Volontè, deși nu de actori interesanți a dus lipsă în Campo di battaglia, unii dintre ei de neidentificat sub fașe însângerate și bandaje răpciugoase estetic. Ceea ce regia își propune cu acest demers sanatorial, absolut porn, este să verifice nivelul clinic al suportabilității vizuale a spectatorilor confruntați cu imaginea descompunerii fizice a cunoscutei anatomii umane, aflată acum în stază medico-legală.

Suntem în Italia Primului Război Mondial, într-un spital de campanie militară, printre răniți și muribunzi. La fel ca și armata română a epocii, Armata Regală Italiană este neprofesionistă și neinstruită, formată din tineri contadini, neștiutori, înfricoșați, copleșiți fizic și moral de forțele armate ale Puterilor Centrale. Cu atât mai înverșunate de trădarea Italiei, după o scurtă perioadă a neutralității sale, austro-ungarii îi măcelăresc pe italieni în tranșee. Războiul teritorial cu Austro-Ungaria se pierde, sub privirile deznădăjduite ale ofițerilor și cele indiferente ale opiniei publice burgheze, cu atât mai nepăsătoare cu cât burghezia nu este clasa socială recrutată.

Filmul vehiculează tema rostului războiului, de care toți soldații se feresc, prin automutilările inutil pedepsite cu plutonul de execuție. Susținătorul eroismului și al datoriei de a lupta pe frontul oricât de dezmembrat este doar unul dintre medicii militari, imediat după ce acesta abandonează discursul profesional, începând a vorbi ca un politician, ceea ce camaradul de front, care îi reproșează demagogia, îi și prevede că va deveni, la sfârșitul războiului, atunci când batalistul își va găsi un loc comod și călduț, "acolo unde se fac legile". În realitate, ofițerii reacționează diferit la frustrarea înfrângerii: în vreme ce medicul militar Giulio se manifestă empatic, ajutând răniții să plece din spital acasă, cu răni agravate în secret în acest scop, prietenul lui, Stefano, este furios, găsind chiar în răniți obiectul deznădăjduitei sale furii. El aruncă răniții înapoi, în luptă, cu cicatricile încă supurând, din disperarea neputinței de a împiedica dezastrul desfășurat sub propriii ochi. Opțiunile profesionale ale celor doi medici militari, prieteni totodată, sunt complicate de rivalitatea amoroasă pentru aceeași soră de Cruce Roșie, fostă colegă de studii, nu și de breaslă, pentru că din aceasta femeile nu puteau face parte, în epocă. Miza filmului este a umanității și a păstrării valorilor ei în condiții extreme, în proximitatea morții.

Subploturile coexistă, redundant. Unul dintre acestea este cel social, al bolnavilor civili, neglijați medical, ca urmare a războiului care umple spitalul cu răniți. Armata se baricadează în spatele porților închise, de teama civililor atât de amenințători încât se clatină pe picioarele măcinate de febră și foame, implorând ajutor sanitar și primind gloanțe de avertizare în locul jurământului lui Hipocrate.

Se vorbește despre competența medicală a asistentei Crucii Roșii, a cărei carieră medicală este blocată pe criterii de sex, într-o perioadă în care femeile nu puteau luau note mai mari decât bărbații. Privilegiul de a studia, acordat femeilor, era, deja, prea mare, în epocă.

Se tratează intriga amoroasă a unui triunghi, în contrast cu o nuntă tristă, urmată de plecarea în război a mirelui, în singurul moment în care camera părăsește, salutar, bolgia spitalului. Ulterior, operatorul recuperează din claustrofobie, înfundând camera în galeriile de mină ale unui izolator destinat ftizicilor.

Primul Război Mondial este, în Italia de nord, nu doar un fiasco armat, cât un pandemonium. Moartea are preferințe sociale, adresându-se celor tineri, săraci și cu exprimarea neliterară, dialectală, beneficiari de puține șanse sociale.

"Câmpul de luptă" este teritoriul confruntării pentru supraviețuire și existență fizică, consimțită prin constrângere și abdicare de la demnitatea umană. Medicul care își ajută pacienții să nu se vindece complet, pentru ca astfel să împiedice retrimiterea lor pe front, înregistrează efectul pervers al eticii sale, de salvare a vieților pe această cale total nedeontologică și non-hipocratică, constatând că ajutase escroci, ulterior deveniți aroganți și amenințători, inclusiv la adresa lui. De altfel, recunoștința însăși este dezgustătoare, în această privință, complicitatea imorală cu cel salvat făcând-o nedemnă. Redusă la asemenea absurd, salvarea Vieții ca dilemă morală devine ea însăși imorală.

Dincolo de raporturile de putere stabilite între oamenii confruntați cu propria mortalitate, filmul ilustrează raportul de putere al întregii umanități cu Moartea însăși. Cei care se opun Morții nu sunt neapărat partenerii puterii omenești vremelnice, care, în parteneriat cu extincția, îi vrea suprimați în luptă în orice formă, dacă nu de dușmani, atunci de propriii camarazi de armă, pentru dezertare. Scăpare nu există. Războiul omenirii cu Moartea e deja pierdut, dar filmul lui Gianni Amelio o spune cu o insistență vizuală placidă, care creează efectul advers. Nu flori de mucigai vedem, ci sporii unei lamele de microscop.