Scrisul cu gânduri (II) - Sulla terra leggeri la Visuali Italiane, 2025

Opțiunea curatorială a grupării celor două filme rulate în cea de-a cincea zi (7 martie 2025) a festivalului Visuali Italiane, aflat în desfășurare la Muzeul Țăranului Român, se datorează faptului că ambele se referă la scris - al unui jurnal intim, în cazul filmului Sulla terra leggeri de Sara Fgaier, respectiv al unui epistolar, în cazul filmului Iddu / Sicilian Letters al regizorilor Fabio Grassadonia și Antonio Piazza.

Într-o formulă elegiacă, filmul Sulla terra leggeri de Sara Fgaier spune povestea pierderii memoriei, odată cu pierderea soției, urmată de cea a regăsirii amintirilor, prin intermediul jurnalului intim ținut de soț în tinerețe și, astfel, reîntâlnirea în amintire a unei iubiri fracturate, de dinainte de căsătoria cu soția sa, între timp defunctă. Filmul regizoarei Sara Fgaier pare un pretext experimental pentru montarea unor imagini de arhivă ale zborului, cu avioane și acrobați plutitori, ca urmare a meseriei de pilot pe care o avea prima iubită a protagonistului, ca și a specializării regizoarei în arta montajului. Flashback-ul imaginilor de arhivă se întretaie cu filmările prezentului, într-un zbor vizual pe deasupra Mării Mediterane, oscilând între țărmul european, al Italiei, și cel african, al Tunisiei, ca urmare a originii tinerilor îndrăgostiți. Apă, mare, stânci, albastru, bărci colorate, azelee purpurii, frumusețe blondă, frumusețe brună, oameni, pisici, copil, fiică, viață, moarte - și, lista poate continua, în secvențe similare scânteierilor de o clipă ale timpului. Filonul spiritual al filmului avansează teza comunicării cu morții, pornind de la felul în care se comunică vizual cu trecutul, prin intermediul imaginilor de arhivă.


Printr-o coincidență, am văzut acest film imediat după ce am revenit dintr-o incursiune la Arhivele Naționale de Film (ANF), amplasate la Jilava, în proximitatea Bucureștiului, nu tocmai comodă pentru munca zilnică a angajaților acestei instituții. La fel ca în filmul Sarei Fgaier, prezentul caută, și acolo, să ia în stăpânire trecutul - instituția fiind, acum, în stadiul unui dezolant șantier. Centura Capitalei se lărgește în cadrul unui proiect național, urmând să ocupe și o parte din curtea ANF, văduvind-o astfel de centura de copaci și de spațiul care o ținea la distanță de șosea și zgomotul ei. Angajații se adaptează situației, fără a-și abandona misiunea de a conserva, restaura și digitaliza filmele românești, pentru a le adăuga unor arhive electronice mai sigure și mult mai circulabile decât peliculele. Din păcate, în nomenclatorul de meserii nu există cea pe care o fac ei, acolo, la periferie, în condiții de bombardament, prost plătiți, cu spor de toxicitate doar pe hârtie - și ce toxicitate! Se lucrează cu cloruri, aburi, nitrați și alte substanțe de care se sparie gândul. Miniștrii care au trecut pragul instituției s-au mulțumit să semneze în cartea de onoare. Chiar și așa, poezia triumfă, acolo, prin imaginea oferită de angajatele care derulează, manual, rolele de peliculă, pregătindu-le pentru procesul de curățare și marcând cu bilețele și săgeți porțiunile de imagini captate, intercalate în economia metrajului care cuprinde și "cozi" nule reprezentațional, lipsite de imagine. Gestul lor rotativ mi-a amintit de țesătoarele lui Vélasquez. Și, apoi, sunt poveștile oamenilor de acolo, dornici de atenție, interes, curiozitate pentru ceea ce fac ei concret, adică pentru misiunea lor, căci ceea ce fac e, realmente, mai mult decât un loc de muncă și chiar o profesie. Sunt oameni care și-au dedicat toată viața (și cea activă, și chiar cea de pensionar) cauzei arhivelor de imagine și au făcut-o cu pasiune. Îi înțeleg: e o vrajă care se propagă din fotogramele înghețate ale peliculei, a afișelor de epocă ale filmelor, ca și din imaginile filmelor vechi, derulate pe monitoarele camerei de digitalizare a sonorizării (când am ajuns, îl vedeam pe Ilarion Ciobanu, în Frații, filmul din 1970 al lui Mircea Moldovan și Gică Gheorghe). Și, apoi, sunt arhivele dosarelor de producție, adică al pieselor documentare pe hârtie, tratate nicidecum birocratic sau ca maculatură grobă, ci ca testamente manevrate cu acribie științifică. Dar, despre arhiva de film românesc voi mai vorbi, pentru că voi reveni la ea în scurt timp.

Arhivele nu sunt un simplu depozit pentru materiale scrise, imagini filmate și obiecte ale trecutului muzeal, ci sunt, sub raport filosofic, o pavăză împotriva uitării și, sub raport tehnic (dar niciodată îndeajuns de tehnic încât să excludă emoția), o protecție a trecutului, curatoriat și coordonat prin agitația prezentului. Scrisul este, mereu, fundamentul arhivelor, cu cerneală sau cu lumină și, cine știe, poate chiar scrisul cu gândul și cu amintirea se arhivează undeva, într-o bază de date transcendentă, la care face trimitere filmul Sarei Fgaer.

Citiți prima parte a acestui text (conținând cronica filmului Iddu / Sicilian Letters) aici.