Scrisul cu gânduri (I) - Iddu / Sicilian Letters la Visuali Italiane, 2025

Opțiunea curatorială a grupării celor două filme rulate în cea de-a cincea zi (7 martie 2025) a festivalului Visuali Italiane, aflat în desfășurare la Muzeul Țăranului Român, se datorează faptului că ambele se referă la scris - al unui jurnal intim, în cazul filmului Sulla terra leggeri de Sara Fgaier, respectiv al unui epistolar, în cazul filmului Iddu / Sicilian Letters al regizorilor Fabio Grassadonia și Antonio Piazza.

Iddu / Sicilian Letters beneficiază de o distribuție celebră salvatoare, în care apar Toni Servillo și Elio Germano - altfel, fiind de un interes minor schimbul epistolar dintre doi membri ai mafiei siciliene, în încercarea personajului interpretat de Toni Servillo, constrâns de carabinieri, să provoace, prin raportul epistolar confesiv, ieșirea din bârlog a unui mafiot local dat în urmărire generală de mult timp, dar rămas neprins de poliție timp de 30 de ani. Personajul real, din care se inspiră filmul, a trăit ascuns până în 2023, când Matteo Massimo Denaro (pe numele lui adevărat) aproape că s-a predat autorităților, pentru a putea beneficia de asistență medicală la Milano, cu trei luni înainte de a muri de cancer. Filmul caută să pună pe tapet nu atât eșecul mai mult sau mai puțin intenționat, al autorităților, de a prinde un mafiot influent, cât condiția umană mafiotă, în varianta ei siciliană.

Motto-ul filmului insistă pe ideea că sfârșitul nu este ținta finală a peliculei, nici denunțarea unui caz clasat de corupție și / sau de incompetență instituțională (unul dintre nenumăratele care însoțesc organizarea statală de pretutindeni și din toate timpurile), cât un punct de plecare în sine - unul care încearcă să afle salvarea din condiția mafiotă inconturnabilă. Filmul caută rezolvarea acestei condiții (in)umane, inexorabil aservită mafiei siciliene și modului ei de viață. Răspunsul regizorului Antonio Piazza, din cadrul sesiunii de întrebări și răspunsuri de la finalul proiecției, este că această condiție reprezintă o fatalitate, un destin și o karma, dacă nu cumva un blestem pentru cei care se nasc deja captivi în sistemul mafiot, care nu pot trăi decât în cadrele fixate de mafie, până la moarte (de regulă, violentă sau în detenție). De altfel, personajul interpretat de Elio Germano, citând din Ecleziast, arată ca fiind absolută doar fericirea celor care nu s-au născut încă, deși o face prea puțin în contracurentul condiției mafiote, ca atare, și a disperării personale de a se fi născut în ea, cât mai degrabă ca justificare a răului suplimentar pe care o asemenea concluzie o permite, ba chiar o adaugă servituților nașterii.


Înțelegem, din film, că întreg sistemul mafiot se datorează figurii paterne, care veghează din penumbră, ca un Demiurg nemilos. Matteo din film are, ca și Hamlet (cu care se identifică tocmai din acest motiv) serioase daddy issues, pe care personajul le vede de natură princiară direct ascendentă și pe care epistolarul mizează cu succes, atunci când se lansează în aruncarea momelii și încercarea de a-l prinde, astfel, pe corespondent. Chiar dacă nereușită, această încercare pune într-o lumină acuzatoare însuși sistemul patriarhal - singurul responsabil pentru cumplita fatalitate mafiotă, care produce fii și fiice damnate în eternitate, ca inocente dar inevitabile "fructe înveninate" (în exprimarea regizorului Antonio Piazza). Deși citează copios din Biblie, filmul nu merge cu fantezia mai departe, pentru a pune în lumină crudă însăși concepția religioasă a creării universului, atribuită unui Creator, deci unui Tată. Filmul are o scuză, datorată faptului că Matteo era un dreptcredincios, atât în film, cât și în viața reală - un taliban, s-ar spune, observând motivarea ridicolă a crimelor pe care le ordonă, specifice Charlie Hébdo și modului fundamentalist de a reacționa la ironie, sarcasm sau glumă nevinovată (una dintre crime pornește de la o compunere școlară a unui copil). Cu Mafia nu se glumește, pentru că Mafia nu are umor, chiar dacă personajul Catello este, în interpretarea de paiață a lui Toni Servillo, cât se poate de comic în toate reacțiile, replicile și manifestările lui. În sistemul patriarhal mafiot, arma se poate ridica chiar și asupra propriilor copii, cât încă sunt copii, copiii fiind interșanjabili în organizarea socială mafiotă, în raport cu imuabilitatea figurii paterne, alfa.

Porecla dată lui Matteo este Ippupu, termen cu dublă conotație, a ideii de "pup" și, deci, a dorinței de "pupare", pe care o stârnește postura sa, de idol al comunității, ca și de idol și / sau de păpușă în sine, nu doar manevrată patern, ci și similară Efebului din Selinunte, piesă antică furată de tatăl lui Matteo și pierdută de acesta într-o confruntare cu carabinierii. De atunci, statuia antică de bronz se află în custodia muzeului din Castelvetrano. Idolatria față de figura paternă este adorația față de un prădător de comori antice, meserie aflată la mare actualitate, așa cum ne-o amintește, suplimentar, nu doar filmul La chimera al regizoarei Alice Rohrwacher, ci și furtul de la muzeul Drents din Assen a coifului de la Coțofenești.

Citiți a doua parte a acestui text (conținând cronica filmului Sulla terra leggeri) aici.