Filiații negate, paternități căutate - Hey Joe la Visuali Italiane 2025

"Joe" este o variantă colocvială, personalizată, a celebrului americanism "G.I." sau "G.I. Joe", care desemnează soldații americani care au eliberat Europa de Vest de dominația nazistă, abreviere care vine, la rândul său, de la "government issue", adică mărfurile destinate consumului trupelor americane.

Hey Joe cuprinde ambele sensuri. Dean (James Franco, într-un rol foarte reușit cu un joc minimalist) a fost un "Joe", adică un soldat american care a luptat în Italia și apoi în Europa împotriva fasciștilor.
 
 În timpul petrecut la Napoli, a cunoscut-o pe Chiara, o frumoasă italiancă, cu care a avut o idilă și un copil. Pe acesta, însă, nu l-a cunoscut. De abia peste mulți ani, atunci când soarta i-a furat tot ceea ce avea în viața pe care încercase să și-o clădească înapoi, acasă în America, a aflat despre el, despre presupusa lui dorință a-și cunoaște tatăl, se hotărăște să mai străbată o dată Atlanticul. Nu pentru a cuceri teritorii, nu pentru a-i elibera pe alții, ci pentru a-și cuceri viața și a se elibera de un fiasco personal. Iar americanitatea sa vine la pachet cu promisiunea unor posibilități materiale peste cele obișnuite. De exemplu, doar accesul la mărfurile din magazinele rezervate marinarilor americani staționați la Napoli, sediul armatei NATO din Marea Mediterană, îi ușurează travaliul de a-și câștiga simpatia localnicilor și, mai ales, a localnicelor.


Napoli este scena perfectă pentru o astfel de poveste. Mafioții sunt în egală măsură naturali și în habitatul lor în acest oraș viu și haotic și sărac, dar, în același timp, nu au fiorul dur care este îndeobște asociat cu cei din Sicilia. O scenă interesantă este cea în care Dean împușcă ușor capul mafiot care era și tatăl adoptiv al fiului său, iar consecințele pot cumva să fie gestionate, fuga să fie credibilă și, apoi, șansa pentru reconstrucție să nu fie imposibilă.

Nu poți ignora încărcătura politică nostalgică a filmului, în care americanii erau un fel de figură paternă. Percepuți de băștinași nu doar ca bogați, ci mai ales ca un fel de cuceritori perpetui, care se bucurau de produse de calitate, dar și de companii feminine la alegere și câte și mai câte. Iar dorința lui Dean de a-și clama fiul, însă mai ales reacția nuanțată și complicată a acestuia, sugerează atât dorința de emancipare, cât și o complacere într-un stil de viață care poate că nu este cel mai rațional, dar este cel mai natural și organic.

Dacă însă, pe de altă parte, înțelegem organic ca biologic, povestea filmului contrazice această pornire. Da, pornește ca o căutare a filiației biologice, a continuării dezvoltării cu schițarea unui început de relație între tată și fiu, în care fiecare dintre cei doi (mai ales tatăl, bineînțeles) face eforturi pentru a construi podurile distruse, de fapt, niciodată duse până la bun sfârșit.

Însă, dincolo de prejudecățile naționale, joaca filmului se dă pe căutarea unei paternități care este nu doar nedorită, căci nu oferă nimic și vine prea târziu, ci mai ales pentru că nu livrează ceea ce promite. Este, așadar, o căutare a ceea ce se poate oferi și primi în mod realist, adică simplele gesturi de bunăvoință, cadourile date fără a aștepta nimic în schimb și fără nici o obligație exterioară. Cu alte cuvinte, căutarea familiei de suflet și, implicit, a depășirii celei de sânge.

Industria filmului, și nu numai, s-a axat atât de mult asupra protagonistelor feminine puternice, încât o poveste având drept personaj principal un bărbat pare să fie un act provocator și singular. Iar când acesta nu este neapărat un ratat, dar nici bărbatul macho de succes, nu este nici un soldat laș și efeminat, dar nici un erou decorat destinat gloriei politice și nici un american complexat de succesul patriei sale, dar nici un imperialist care-și impune direct voința, interesul ne este câștigat.

Așadar, Hey Joe creează o poveste sensibilă în care apăsarea istoriei se îmbină cu căutările și definirile personale. Paternitatea este exprimată la singular, prin drama unui bărbat ce caută să devină tată în sens plenar. În același timp, cuprinde și reverberații istorico-politice, trimițând din plin la o întreagă istorie ce a durat peste șaptezeci de ani și care nu poate fi ignorată.