Stagiunea 2024/2025 a Filarmonicii bucureștene este una atât de bună, încât aș compar-o cu un balon umplut cu heliu, ce se tot înalță spre cer. Iar concertul audiat la Ateneu și așteptat cu un interes uriaș de către public - consecință a programului și a interpreților serii - a avut ținuta unui eveniment, făcând parte dintr-un mare festival muzical.
Seara simfonică a început cu Suita de concert Pasărea de foc de Igor Stravinski, ce conține extrase din baletul cu același nume. Premiera a avut la Paris, la 25 iunie 1910.
"În mitologia rusă, pasărea de foc este o pasăre miraculoasă, cu penele strălucitoare ca aurul și ca argintul și cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopții, ea se arată în grădini și pe câmpuri, strălucind ca o mie de luminițe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de Foc mănâncă mere de aur, care îi conferă tinerețe, frumusețe și nemurire. Când cântă, îi cad din plisc perle, trilul ei putând să însănătoșească pe cei bolnavi și să le redea vederea celor orbi" [4].
Varianta Suitei din 1919 (creată în Elveția și dedicată dirijorului Ernest Anserrnet), cuprinde părțile: 1. Introducere; 2. Dansul Păsării de foc; 3. Variațiunea Păsării de Foc; 4; Hora Prințeselor; 5. Dansul infernal al lui Kașcei; 6. Cântec de leagăn; 7. Final.
La sala Ateneului, Suita a evocat atmosfera unui basm, în care ascultătorul se trezea o dată cu primul murmur al orchestrei. Te puteai simți precum personajul Alice în țara minunilor. În acea poveste a lui Lewis Caroll, Alice exclamă după ce coboară în vizuina iepurelui: "- Ce ciudat. Simt că mă strâng în mine ca un telescop! Și, într-adevăr (...) fața i se luminase de bucurie la gândul că acum avea dimensiunea potrivită pentru a intra pe ușiță și a pătrunde în grădina minunată."
Da, ca ascultător în sala de concert a Ateneului, mă simțeam fericit să percep acele sonorități ample, mirifice din Pasărea de foc stravinskiană. Ele, sunetele, inundau spațiul. Dirijorul Charles Dutoit ne demonstra că este un maestru al "cuptorului" de topit oscilații sonore ale unei orchestre. Și ce orchestră! Fiecare compartiment al uriașului ansamblu simfonic suna omogen, cum rar mi-a fost dat să aud. În frunte cu concertmaistrul Ștefan Horvath, vioara primă, de pildă, se auzea precum un singur instrument, având dimensiuni dincolo de auzul uman. Niște umbre superbe, venite din sfere greu accesibile.
Contrabasurile generau "bulgări sferici" în pizzicato. Toate cele șase sunau ca unul!
Scene sonore se succedau ca o narațiune cu elemente fantastice, sugerând forțele binelui și ale răului, în lupta pentru și împotriva fericirii (Kașcei, contra prințului Țarevici). Pasărea de foc intervine de partea prințului, care îi cere ajutorul, fluturând pana fermecată, dăruită de ea odinioară îndrăgostitului.
În secțiunea Dansul infernal al regelui Kașcei, ferocitatea și furia se transfigurau în acorduri scurte și retezate ale întregului ansamblu, zvârlite în sforzando - fortissimo.
Trompetele strecurau sunete cu pipeta, emise în staccato. Se percepeau alteori, interjecții glisate. Fiecare motiv avea profilul unui relief de canion.
În Berceuse suflătorii de lemn, cu armoniile lor prelungi, induceau o atmosferă de toropeală stranie. Momentul echivala cu cântecul păsării de foc, care - printr-o vrajă - îl anihilează, adormindu-l pe fiorosul Kașcei, pus pe răzbunare.
La finalul Suitei, aplauze intense au răsplătit interpreții de pe scenă.
Seara muzicală de la sala Ateneului a continuat cu Concertul nr. 2, în sol minor, pentru vioară și orchestră, op. 63, solistă Ioana Cristina Goicea, acompaniată de Orchestra Filarmonicii George Enescu din București, dirijată de Charles Dutoit.
O solistă foarte îndrăgită de public, apreciată ca o violonistă în plină evoluție, cântând mereu într-o mare formă tehnică, dovedind prin violonistica ei o capacitate de a-și comunica concepția interpretativă în modul cel mai direct și sensibil, și abordând repertoriul de vârf al instrumentului.
Concertul în sol minor de Serghei Prokofiev (1935) este unul foarte solicitant, pentru orice solist, din cauza alambicatelor pasaje figurative apelând la o serie de cromatisme. Este o lucrare în trei părți (Allegro moderato; Andante assai; Allegro, ben marcato), de un lirism intens, cu un melodism cantabil, apropiat de vocalitate, cu un limbaj armonic specific, etalând persistențe ritmice și având o orchestrație bogată în timbruri (castaniete). Concertul nr. 2 a avut premiera la Madrid, la 1 decembrie 1935, cu Robert Soetens ca solist și Orchestra Simfonică din Madrid, dirijată de Enrique Fernández Arbós. Spaniolilor le-a plăcut atât de mult premiera, încât au trimis o delegație de muzicieni, să-i mulțumească ulterior, lui Serghei Prokofiev. Concertul în sol minor este mult deosebit de primul concert pentru vioară re major, scris în anul 1916.
Ioana Cristina Goicea posedă o tehnică violonistică elevată și o virtuozitate acaparantă. Toate detaliile discursului ei muzical sunt fin cizelate. Încă de la celula ritmico-melodică trisonică ascendentă din introducerea viorii solo, se simțea o curgere melodică sumbră, intonată în registrul grav al viorii.
Tema secundă a mișcării de deschidere a Concertului nr. 2 pentru vioară și orchestră (Allegro moderato) pare să anticipeze romantismul strălucitor al baletului Romeo și Julieta. Ioana Cristina Goicea interpreta această idee muzicală expansivă, și în același timp senzuală, în care întorsăturile armonice bruște aduceau un farmec deosebit. Se deschidea parcă ușa spre o nouă tonalitate, transcenderea sugerând drumul către o lume mai bună. Sesizam intrarea într-o zonă de sarcasm nervos. Solista serii a reușit să descrie foarte plastic starea sufletească aflată în metamorfozare. Frumos au sunat și imitațiile canonice ale contrabașilor, con sordino. Prima parte a Concertului, după cum spunea Timothy Judd "se încheie cu una dintre cele mai nihiliste afirmații din muzică pe care le cunosc: două bufnituri scurte și uscate de pizzicati venite din întreaga orchestră, ca o ghilotină care cade"[5]. În partea a doua, Andante assai, vioara solistă broda o melodie nostalgică, pe care Ioana Cristina Goicea, cu sunetul ei foarte calitativ a desfășurat-o în spiritul unei nocturne. Melodia senină a viorii soliste ieșea la iveală peste o linie de bas în pizzicato, ce se repeta, precum un mers în vârful picioarelor. Clarinetul aducea aici o culoare aparte. Admirabil dialogul viorii soliste cu diferitele voci din ansamblul orchestral. Instrumentele păreau astfel, trezite treptat la viață.
Excelente intervențiile flautistei din Venezuela, Joidy Blanco [6], cu sunetul ei argintiu, cu o susținere a frazei muzicale pline de noblețe și cu o integrare desăvârșită în ansamblul orchestral.
Sublim a fost și momentul în care Ioana Cristina Goicea readucea tema inițială în pizzicato, concomitent cu amintirea melodiei înghețate cântate de orchestră. Flautul, cântând în registrul grav, ca o evaporare în întuneric, conducea la extincția treptată a muzicii.
Finalul Concertului a "împroșcat" o temă muzicală având o expresie burlescă, un refren de rondo plin de vitalitate, un dans sălbatic, emoționant, plin de sarcasm mușcător, cu țipete demonice. La revenirea variată a refrenului, timbrul castanietelor adăugau o aromă spaniolă.
Pe măsură ce mișcarea progresa, ritmul se devenea din ce în ce mai dezechilibrat. Finalul cu liniile furioase ale viorii, era însoțit de zgomotul teluric al tobei (un sunet reluat din prima mișcare).
După aplauzele prelungite și câteva reveniri la rampă, la cererea publicului, Ioana Cristina Goicea a cântat o piesă de mare virtuozitate - Reccitativo & Scherzo Caprice, op. 6 de Fritz Kreisler (de altfel, violonista este câștigătoarea Premiului Concursului Fritz Kreisler de la Viena, 2014), uimind auditoriul prin sunetul său adânc, pasional vibrat pe coarda gravă a viorii. Duble coarde solemne, portamento-uri sensibile, un staccato volant elegant, flageolete și pizzicato-uri de mână stângă evidențiau momentele din prima parte; iar mai apoi, contrastantul era adus de Scherzo, partea a doua a miniaturii, unde trăsătura de arcuș acrobatică ricochet, emisă pregnant (energico), ritmată sprințar, precum și seriile de acorduri placate - toate, confereau muzicii celebrului virtuoz vienez Fritz Kreisler spirit unic aristocratic, plin de jovialitate. Lucrarea a fost dedicată violonistului belgian Eugène Ysaÿe. Ioana Cristina Goicea a cântat-o sclipitor! Ropote de aplauze și urale s-au auzit în sala Ateneului.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 9, în mi minor, «Din lumea nouă», op. 95 de Antonin Dvořák, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Charles Dutoit. La imensa experiență a acestui legendar conducător de orchestră simfonică, faptul că a dirijat fără partitură era ceva firesc, permițând maestrului o veritabilă osmoză cu ansamblul orchestral.
Muzica lui Antonin Dvořák este captivantă prin profunzimea și sinceritatea expresiei, spontană, strălucitoare în sonorități orchestrale, clară în construcția arhitecturală, apelând la un mare meșteșug compozițional. În renumita Simfonie «Din lumea nouă», compozitorul ceh a preluat intonațiile muzicale exotice ale folclorului negrilor (negro swing american). La baza creației sale stă însă bogăția melodică, dublată de talentul de orchestrator. Simfonia nr. 9 prezintă câteva particularități distincte: păstrează alcătuirea cvadripartită clasico-romantică, însă în interiorul părților, conform conținutului ideatic, se găsesc anumite schimbări sub aspectul formei (trei teme de bază în prima parte, două trio-uri în Scherzo, tratare ciclică prin reluarea temelor din părțile anterioare). Modul pentatonic este familiar lui Dvořák, fiind similar celui scoțian, negro-indian și central-european (ritualuri din muzica Boemiei).
Simfonia a fost comandată de către Filarmonica din New York, și a avut premiera la 16 decembrie 1893, la Carnegie Hall, orchestra fiind dirijată de Anton Seidl. La premieră, la sfârșitul fiecărei mișcări publicul a aplaudat furtunos, iar Dvořák s-a simțit obligat să se ridice și să se încline.
În interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Charles Dutoit, ascultam succesiv cele trei teme ale primei părți (Adagio - Allegro molto): prima cu fraze enunțiative, a doua asemănătoare unei polci cehe, și a treia având valențe ale spiritului afro-american. După Dezvoltare, recapitularea a fost urmată de o Codă în care instrumentele de suflat de alamă surclasau tutti-ul corzilor.
În partea a doua, Largo, după o progresie armonică de acorduri, solo-ul cornului englez suna splendid pe un ritm punctat. Acompaniamentul corzilor cu surdină completa atmosfera. Apoi, muzica se cantona într-o zonă a dispoziției nostalgice În cele din urmă, s-a ajuns la un marș funerar, în care pizzicato-ul bașilor era bine reliefat și sincronizat. Se auzea un cvasi-scherzo, bazat pe tema inițială a Largo-ului, precum și ideea muzicală din prima mișcare a simfoniei. În partea a treia, Molto vivace, revenea atmosfera de agitație, întreruptă de un trio. Finalul Simfoniei, Allegro con fuoco, a fost fulminant. Interpreții s-au întrecut pe sine, printr-un entuziasm interpretativ rarisim, stârnit de un dirijor profund cunoscător al sensurilor acestei muzici romantice captivante. Teme și mulțime dintre motivele muzicale ți se imprimau în memorie și-ți reveneau până târziu, după terminarea concertului, ca un val ce se întoarce iară și iară, pe nisipul unei plaje.
Splendid a sunat tema clarinetului intonată pe fundalul corzilor în tremolo!
În punctul culminant din Codă, toată scena fierbea.
A fost un succes imens. Lumea aplauda frenetic minunații interpreți.
NOTE
[1] Charles Dutoit este unul dintre cei mai faimoși și mai longevivi dirijori ai scenei clasice internaționale. Dirijorul a fost distins cu două dintre cele mai importante premii din lumea muzicii. În 2017, a primit Medalia de aur a Societății Filarmonicii Regale, iar în 2022, Premio Una Vita nella Musica oferit de Teatro La Fenice din Veneția. A fost Director Muzical al Orchestrei Simfonice din Montréal timp de 25 de ani, transformând orchestra într-un simbol al excelenței internaționale. A colaborat timp de zeci de ani cu orchestrele din Londra, în special cu Royal Philharmonic Orchestra. În 2014, a primit Premiul pentru întreaga sa carieră, în cadrul International Classical Music Awards. Cele peste 200 de înregistrări ale sale au câștigat numeroase premii, inclusiv două Grammy.
[2] Violonista Ioana Cristina Goicea este Artist în rezidență al Filarmonicii George Enescu pentru Stagiunea 2024/2025. Este laureată a concursurilor internaționale Regina Elisabeta (Bruxelles 2019), Indianapolis (USA 2018) și Fritz Kreisler (Viena, 2014). Este câștigătoarea concursurilor Michael Hill și Deutscher Musikwettbewerb Bonn, precum și a concursurilor internaționale Johannes Brahms și Andrea Postacchini. A concertat pe scene din întreaga lume, printre care se numără și Concertgebouw Amsterdam, Berlin Konzerthaus, St. Martin-in-the Fields Londra, Wiener Konzerthaus, Town Hall Auckland, Bozar Bruxelles, Melbourne Recital Centre. În prezent, cântă pe o vioară J.B. Vuillaume, oferită de un sponsor privat, precum și pe o vioară modernă Jürgen Manthey (Leipzig, 2021).
[3] Violonistul Ștefan Horvath a fost concertmaistru între anii 2015-2020 la Suisse Romande; Sinfonie OrchesterBiel, Berner Symphonieorchester; 2006-2015 la Sinfonieorchester Basel 2003-2006, Kammerorchester "I Sedici"; 2002-2003, George Enescu Nationalphilarmonie Bukarest; 2000-2002, Sinfonieorchester Europea Mediteranea Barcelona; 1996-2000 Philarmonie der Nationen. A câștigat premii la competiții internaționale precum, Concursul George Enescu (2001); Jeunesse Musicales (1998); Vègh Sàndor (1994); Eugen Sârbu (1995, 1996); UNICEF (1992) și la concursuri naționale ca cele de la Iași, Suceava, Brașov, Baia-Mare și Ploiești.
[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Pas%C4%83rea_de_foc.
[5] din articolul lui Timothy Judd: Al doilea concert pentru vioară al lui Prokofiev: Anxietate rece la marginea terorii; 13 aprilie 2020.
https://thelistenersclub.com/2020/04/13/prokofievs-second-violin-concerto-chilly-anxiety-on-the-edge-of-terror/
[6] Flautista venezueleancă Joidy Blanco s-a născut la Caracas, a studiat flautul în cadrul programului El Sistema, fondat de José Antonio Abreu. A urmat Conservatorul de Muzică Simon Bolivar și Academia Națională de Flaut. De la vârsta de 14 ani și-a asigurat postul de flaut în Orchestra de Tineret Simon Bolivar, colaborând cu dirijori distinși precum: Sir Simon Rattle, Claudio Abbado și Gustavo Dudamel. Și-a continuat studiile de flaut la Conservatoire National Supérieur de Musique et Danse din Lyon, îndrumată de flautiști eminenți, printre care: Philippe Bernold, Julien Beaudiment, Claude Lefebvre și Gilles Cottin. Apoi, a studiat și la Haute École de Musique de Genève, obținând două diplome de master în interpretare și interpretare orchestrală. A devenit ulterior studentă la Escuela Superior de Música Reina Sofía, Spania, sub îndrumarea lui Jacques Zoon și Salvador Martínez. A primit o bursă de la Fundación Albéniz, iar Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei i-a acordat Diploma pentru "Cel mai remarcabil student"18-2019 în anul universitar. Joidy Blanco este laureată a unor competiții internaționale precum: Concursul Internațional Ceaikovski, Concursul Internațional de Flaut Kobe - Japonia, Concursul Internațional de Flaut Nicolet - Guangzhou, China, Concursul Internațional de Flaut Gazzelloni - Neapoli, Italia, Internationaler Instrumentalwettbewerb Markneukirchen - Germania, Concursul Internațional de Flaut Crusell, Concursul Internațional de Flaut Cluj, Concursul Internațional de Flaut Cluj, Habzel | Goehner Musikpreis, Concours National de Musique de Ridde și Murten Classics Valiant Wettbewerb - ambele din Elveția. A participat la masterclass-uri cu: Emmanuel Pahud, James Galway, Peter-Lukas Graf, Andrea Lieberknecht, Silvia Careddu, Sebastian Jacot, Sarah Rumer, Michael Hasel, Jaime Martin, Shigenori Kudo, Alexa Still, Cornelia Grohmann. A cântat ca solist alături de orchestre ca: Orchestra Mariinsky, Filarmonica Rostov, Orchestra Simfonică din Gottinger, Orchestra de cameră Hilaris, Filarmonica Vogtland, Ansamblul Jousia, Orchestra Filarmonicii Transilvania, Orchestra HEMU, Orchestra Simfonică Lara și Orchestra Simfonică Simon Bolivar. În calitate de muzician independent a cântat în cadrul unor ansambluri orchestrale distinse precum: Orchestra National du Capitole de Toulouse, Augsburger Philharmoniker, Orquesta Nacional de España, Orchestra de la Suisse Romande, Orchestre de Chambre de Genève, Opera National de Lyon, PluralEnsemble și Orquesta Filarmonia de Madrid. Joidy Blanco este membru activ în juriului unor competiții muzicale naționale și internaționale.
*https://en.wikipedia.org/wiki/Symphony_No._9_(Dvo%C5%99%C3%A1k)
**Fotografiile au fost realizate de Alin Iavorenciuc.