O poezie a trecutului - Vermiglio la Visuali Italiane, 2025

După ce a fost lansat, la cea de-a 81-a ediție a Festivalului de film de la Veneția, unde a câștigat Marele Premiu al Juriului (prezidat de Isabelle Huppert) și, astfel, Leul de Argint, Vermiglio a căpătat carieră internațională, fiind nominalizat la Globurile de Aur, 2025 intrând apoi pe lista scurtă a filmelor străine propuse pentru nominalizare la Oscar 2025, din partea Italiei. Pe 3 martie 2025, a deschis Visuali Italiane, festivalul noii cinematografii italiene în România, organizat sub patronajul Institutului Italian de Cultură din București, la Muzeul Țăranului Român din București.

Filmul este un monument al memoriei, dedicat colectivității rurale din cătunul montan Vermiglio, al Alpilor Dolomiți, și oamenilor ei dispăruți, de care este legată ascendența regizoarei Maura Delpero, dar și un omagiu adus noilor sosiți pe lume, descinși din această comunitate, printre care și fiica nou născută a regizoarei. Dacă sub raport scenaristic acțiunea filmului începe a se desfășura în decembrie 1944, sub raport politic ea începe mult anterior, sub raport diegetic, fiind plasată în perioada 8 septembrie 1943 - 28 aprilie 1945, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, între semnarea armistițiului armatei italiene, cu Aliații, la Cassibile (în Sicilia), și prinderea lui Mussolini, lângă Lacul Como. În această perioadă de dublu război civil, derulat acum și între fasciști și partizani, nu doar între italieni și germani, mulți soldați italieni au dezertat de sub comanda lui Mussolini, care organizase rezistența fascistă în nordul Italiei, ținând captive efectivele armate nedornice să-l mai urmeze împotriva Aliaților. Este și cazul sicilianului Pietro, care se ascunde în satul natal al camaradului său de luptă, Attila, fiind găzduit în grajdul familiei Graziadei ("mulțumire zeilor"), a fratelui mamei protectorului său. Familia Graziadei este o familie săracă, la fel ca toate familiile locului, și foarte numeroasă, alcătuită fiind din cinci fii și trei fiice. Între fiul cel mare, Dino, și frații săi mai mici, este o diferența de vârstă vizibilă. Unul dintre frați murise, așa cum avea să se întâmple și cu mezinul, care, încă sugar, urma să fie "ales de Dumnezeu să se întoarcă la El", într-o selecție naturală nemiloasă, a unei vieți montane aspre, lipsită de medicamentele salvatoare, în care boala triumfă implacabil, în lupta sa inegală cu vârsta copilăriei și tratamentele naturiste, singurele accesibile. În acest peisaj montan înghețat, de o frumusețe austeră, în care zăpezile au un incontestabil merit estetic, albul este atributul funerar al unei lumi definitiv dispărute.


În prezența noului venit Pietro, lucrurile se schimbă radical. Oamenii locului acceptă, din exclusivă datorie creștinească, prezența musafirului sicilian, la cârciuma satului și în cadrul procesiunilor publice organizate de Sfânta Lucia (sărbătoare religioasă desfășurată pe 13 decembrie - exact, al anului 1944, în film). Altfel, comunitatea îl cercetează pe străin nu doar cu neîncrederea destinată intrușilor și cu invidia de a-l ști pogorât din exotismul țărilor calde, cu portocale, mandarine și lei, dar și cu dispreț, neînțelegând substratul politic al actului său de dezertare, pe care îl consideră laș, în tradiția ancestrală fiind înscrisă doar datoria de luptă a bărbatului, nicidecum cea de fugă și de pitire în staulul vitelor. Este de datoria gazdei, cap al familiei Graziadei (în interpretarea lui Tommaso Ragno, revenit din Lazzaro felice) să explice comunității masculine nuanțele lașității, care, odată pervertită politic, poate deveni chiar eroică. O face din postura de învățător, de cuvântul căruia nimeni nu îndrăznește a se îndoi, pentru că toți sunt neștiutori de carte, astfel încât cunoașterea ajunge să capete atributele supremației, aservind, conferind putere și absolute privilegii. Bărbatul cu educație dispune de viețile celorlalți nu doar ca patriarh al unui numeros clan (cu cât mai mare tribul, cu atât mai puternic conducătorul), ca autocrat al comunității masculine căreia i se impune să revină fără crâcnire în băncile școlii, în după-amiezile de sâmbătă, pentru o spoială de învățătură, menită a întări mai degrabă statutul magistrului decât cunoștințele maturilor, dar are și avantajul de a decide ca fondurile familiei să fie deviate spre discuri de patefon cu nocturne de Chopin și Anotimpurile de Vivaldi, ca "hrană pentru suflet", în detrimentul cartofilor strict numărați de soția din nou însărcinată, oricât de imperios necesari pentru numeroasele guri ale copiilor care, nehrăniți, riscă "să cadă ca muștele". Patronul casei și al școlii este imperturbabil, în decizia sa melomană, manifestându-se tot atât de nemilos precum demiurgul, în alegerea aleatorie dintre viață și moarte, atunci când vine vorba de plăcerile proprii, care mai includ țigările (ascunse sub cheie), vinul (permis descendenților doar în mod controlat și odată cu avansarea în vârstă, deși nu din dărnicie, ci doar ca pretext al unui imediat și amar reproș) și albumele de fotografii cu femei goale (la care mai trage cu ochiul și mezina, isteața grupului de fete, cea care va urma cariera tatălui, în locul fratelui mai mare, disprețuit de tată pentru nesilința sa). Acest Învățător, care își ține lecțiile religioase (Tatăl Nostru, în latină) și laice (despre noțiunea de "epistolar", laolaltă cu beneficiile educației fizice) într-o singură clasă, grupând copiii întregii comunități, de la vârsta jocului cu avioane de lemn abandonate ca daruri funerare fraților din cimitir până la vârsta permisiunii de a bea vin, ține taina geografiei sub cheie, pentru a nu stârni învățăceilor curiozitatea asupra lumii largi, deși el se delectează în taină cu pagini de atlas și cu hărți ample. Are slăbiciuni, preferințe și antipatii filiale, în opoziție cu mama copiilor, singura pentru care toți copiii sunt egali, capabilă să le ia apărarea în fața tatălui, susținându-i pentru meritele lor, acelea care necesită diplome chiar și la munca de jos a câmpului, pentru a nu fi mai prejos, nici acolo, în ochii comunității. De altfel, portretul mamei este unul constant eroic în filmografia regizoarei iar personajul Adelei Graziadei este, pe cât de poetic, în aspra lui feminitate, pe atât de încărcat de rol social, în manifestările dârzeniei lui, de martiră luptătoare pentru drepturi și egalități, mereu fără șansă socială și sexuală în confruntarea cu duritatea autorității masculine. Pentru cea care dă viață, sacrificându-se pe sine, bunul simț este mai presus de orice învățătură. Lecția ei este cea a toleranței, la care soțul nu participă, asurzit de muzica singurelor două discuri procurate și transportat de ele spre alte universuri.

Tema patefonului care punctează autoritatea cotropitoare și puterea mereu discreționară apare și în filmul L'albero degli zoccoli (acolo, ca atribut al clasei sociale), poate și ca omagiu adus de regizoare nu doar propriului bunic, fost învățător (inclusiv al propriilor fii, ca și Cesare Graziadei), ci și maestrului liniștii, din cinematografia italiană, filmul ei fiind îndatorat, stilistic, prin atmosfera contemplativă, cineastului Ermanno Olmi, poetul tăcerii filmice. Cadrele sunt mereu punctate vermeer-ian (nu întâmplător apropiat etimologic -sau doar fonetic- de Vermiglio), de ferestre luminate, în fața cărora se derulează întreagă măreție a Alpilor (azi, monument UNESCO), pentru ca, în spatele lor, viața să își urmeze cursul cotidian, domol și mărunt: îngrijirea pruncilor, curățarea verdețurilor, mulgerea vacilor. În clipa în care fereastra se închide, schimbarea se produce pe toate planurile: sociale, familiale, personale și politice, pentru că încheierea păcii schimbă imobilismul războiului și paralizia supunerii socio-familiale, în așa fel încât fiecare protagonist se îndreaptă spre rolul pe care destinul i l-a hărăzit.

Autenticitatea atmosferei este dată și de dialectul trentin în care se vorbește, de neînțeles chiar și de italienii din sala Muzeului Țăranului Român, nevoiți să recurgă la subtitrarea în engleză a propriei lor limbi, pe lângă cea în română, de care publicul român a beneficiat.

Filmul a creat o capsulă a timpului și a unei epoci sociale zguduită de un război mondial care a pus în contact lumi și civilizații îndepărtate, fără putința întoarcerii în timp, la trecutul care a dictat, cândva. Oricât de poetic, izolaționismul se încheie prin prezența lui Pietro, care provoacă plecări către alte orizonturi, de negândit până în acel moment de umilele ființe vermiforme. Noul început se impune implacabil, în trecut rămânând doar iluzia unei tihne aspiraționale, oricum imaginare și cu mult contrazisă de impulsiunile unor personaje neliniștite, precum cel al Adei, căreia i se refuză educația, dar care se educă pe sine cu sârg sexual și, deopotrivă, religios, sau al Virginiei, care, din rațiuni economice, va emigra cu Attila la antipozi, spre destinații chiliene neverosimile până atunci membrilor unui cătun despre care avem toate motivele - și dovezile filmografice- să credem că se vor risipi în toate zările.